E timpul să-ți dai seama din nou unde e răul cel mai mare. Judecă singur și arde-l. Râzi de el. Poți s-o faci, măi popor! Altfel, din victimă ajungi complice. Cum ai mai fost. Asta vrei?
A trecut un sfert de secol de la revoluția din decembrie 1989. Vă dați seama, un sfert de secol! Cam tot atât cât dictatura lui Ceaușescu. De unde am plecat, unde suntem și, mai ales, încotro ne îndreptăm? Răspunsurile nu sunt încurajatoare. Veți spune că suntem membri UE și NATO, că putem circula și munci aproape oriunde în lume, că avem capitalism, mai de cumetrie, mai sălbatic, că magazinele sunt pline, bani să ai, televiziuni de nu le mai încape spațiul de emisie, parlament, partide, oligarhi etc. Așa-i. La suprafață Occident, în măruntaie o societate prea puțin evoluată, încremenită uneori în Evul Mediu, adesea atârnată în comunism, ca mentalitate și apucături. Bilanțul sfertului de secol ar fi trebuit să fie tema majoră a campaniei, viziunea pentru următorul, alta. Ce au lăsat în urma lor politicienii acestor 25 de ani, ce au de gând pe mai departe? Ce am făcut noi, ca societate și indivizi, în tot acest timp, ce vrem pentru viitor? Vrem ceva?
Dacă ar fi să dau un titlu caracteristic revistei 22 din anii 1990, aș scrie așa: România, încotro? Am însă mai puține răspunsuri decât atunci. Răspunsurile conțin, volens-nolens, așteptări, speranțe, certitudini, nu sunt doar rezultatul analizei reci. Or, noi toți am dat cam toate răspunsurile posibile, am căutat toate explicațiile, inclusiv pentru inexplicabil, ne-am cam epuizat resursele de speranță, capacitatea de a ne face iluzii. Asta se vede și se simte în apatia care ne roade ca viermele, în felul în care (nu) reacționăm la răul sau binele din jur, la situații care în mod normal ar face alte societăți să explodeze. Chestie de specific național, de ADN, veți spune. Probabil. Explicație insuficientă, comodă și superficială, dar totuși adevărată. Alta aproape că nu mai există.
Citiți continuarea articolului în Revista 22.
