Lecţia pe care o Românie întreagă poate considera că a primit-o gratis de la americani, cu ocazia alegerilor prezidenţiale abia încheiate, stă strânsă în doar câteva cuvinte: „Este o perioadă de mari încercări pentru America şi mă rog ca preşedintele să aibă succes şi să poată să ghideze naţiunea noastră”.
Ea vine nu de la învingător, ci chiar de la învins şi, tocmai de aceea, acest adevărat tribut adus ideii de democraţie devine unul de nepreţuit.
În tabăra republicană, eşecul lui Romney s-a propagat ca unda de şoc. În tabăra democrată, al doilea mandat al lui Obama a deschis şampaniile. În societatea americană, starea de spirit care va persista – o indică şi procentele votului popular – e una contradictorie. Euforia unora va face în continuare casă cu prudenţa sau chiar panica altora.
Chiar şi aşa, America a câştigat ceva care, în România anului 2012, pare imposibil sau cel puţin cu totul şi totul îndepărtat: prin modul în care s-a consumant finalul scrutinului şi prin „binecuvântarea” dată de Romney realegerii contracandidatului său, America a câştigat un preşedinte nu doar ales perfect democratic, dar şi relegitimat de cel ce i-a reprezentat pe zecile de milioane de nemulţumiţi faţă de politica şi viziunea lui Barack Obama. Din aşa ceva, o ţară nu poate ieşi decât şi mai puternică decât era deja.
Dincoace de Ocean, în noaptea de marţi spre miercuri, politicieni români de toate culorile au asistat la deznodământul electoral din SUA într-un cadru special, din care Ambasada Americii a făcut o tradiţie până şi la Bucureşti – ca invitaţi ai emisarului Casei Albe, Mark Gitenstein, aflat la final de mandat.
Măcar de complezenţă, toţi, fără excepţie, s-au arătat, ca de fiecare dată, extaziaţi de acest eveniment cu adevărat mondial.
Câţi dintre ei, însă, au şi înţeles ceva din scurta cuvântare rostită de un Mitt Romney înfrânt definitiv de Barack Obama?
Câţi dintre politicienii români, care de două decenii nu au altă preocupare decât să dividă societatea pe care s-ar presupune că trebuie să o servească, au priceput că, de fapt, libertatea şi bunăstarea nu pot fi prezervate decât prin cea mai fină probă de responsabilitate?
P.S.: În timp ce la Washington, New York, Boston sau Chicago se mai bifa un episod de celebrare a statului de drept, pe străzile Moscovei, la parada de 7 noiembrie pe stil nou, pancartele cu Lenin şi Stalin treceau în marş, ţinute ca lumânările de comuniştii ruşi. Răguşita voce a tovarăşului Ziuganov dădea asigurări, prin intermediul presei, că mişcarea roşie va dăinui neclintită, până la pogorârea adevărului. Astea-s extremele în lumea în care trăim şi, uneori, merită să te rogi ca proximitatea să se reducă la atât: la geografie.