Ce faci într-o societate despre care ştii că este incapabilă să aplice egal şi nediscriminatoriu legea? Renunţi la legi? Pentru că altfel rişti ca amenzile de circulaţie să le plătească întotdeauna cei cu Dacia şi niciodată cei cu Mercedes? Răspunsul nu e simplu: şi societatea noastră se străduieşte de câţiva ani încoace să îşi construiască un stat de drept. Fiecare poliţist care are curajul să tragă un Jeep negru pe dreapta – şi se găsesc – e un mic erou în bătălia asta. Dar treaba cu amenzile e relativ mai simplă. Şi legiuitorii ar face bine să nu complice asemenea alegeri, finalmente la mâna poliţistului sau a cui aplică legile astea, aruncând în joc alegeri mai complexe. Cum e lustraţia.
Câteva exemple. În studenţie eram colaborator la o revistă a UASCR, Opinia studenţească. Revista era în avangarda disidenţei intelectuale în anii optzeci şi deci suspendată mai tot timpul din cauza unor bătălii cu cenzura pe care le mai câştigam şi noi, dar cel mai adesea, după cum vă puteţi imagina, le câştiga cenzura. Cum noi nu schimbam textele cum ni se cerea, erau luni de zile în care nu apăream deloc. O singură persoană din redacţie avea statut de activist, redactorul-şef, care făcea parte din nu mai ştiu ce organism pe centrul universitar. Puţini îşi amintesc de demonstraţia de protest a celor câteva sute de studenţi ai Universităţii din Iaşi din 1987, dar dacă profesorii nu erau trimişi să încuie studenţii pe dinăuntru în campus, ar fi început Revoluţia atunci şi acolo. Redactorul meu şef, luat de val, s-a căţărat pe statuia lui Alexandru Ioan Cuza şi a ţinut un discurs. Urmarea e lesne de prevăzut. Liderii au fost daţi afară din Universitate, simplii participanţi au fost puşi la locul lor cu ajutorul familiilor, colegul meu a fost schimbat din funcţie, iar revista nu a apărut tot anul. Dacă toţi aceşti protagonişti ar fi azi la judecata lustraţiei, rectorii, decanii şi toţi profesorii noştri care au zăvorât căminele, ca şi toţi bravii părinţi care s-au transformat instantaneu în gardieni ai copiilor lor la chemarea autorităţilor, ar avea dreptul să candideze la alegerile prezidenţiale din România. Singurul care nu ar avea dreptul ar fi colegul meu, pentru că, formal, era redactor-şef al unui organ al UASCR, chit că e singurul român care s-a urcat pe o statuie în anul de graţie 1987 şi a răcnit contra regimului.
Exemplul pe care vi l-am dat nu e excepţional. Aduceţi-vă aminte că destui au cerut ca Dinescu şi Pleşu să nu facă parte din CNSAS fiindcă fuseseră membri PCR, că aşa era Legea CNSAS, pe vremea când încă nu o picase Curtea Constituţională. Legiuitorii noştri, a căror inteligenţă nu trebuie niciodată prezumată, nu s-au gândit o secundă că există şi disidenţi pe lume, ba chiar că aceeaşi persoană poate fi în aceeaşi viaţă şi membru PCR, şi disident (de exemplu, Paul Goma). Cum judeci o asemenea persoană? Stalinistul Brucan şi disidentul Brucan? Sau bătrânul care s-a ridicat la ultimul congres – tovarăşul Pârvulescu, dacă nu mă înşel – şi l-a demascat pe Ceauşescu? Era un vechi nomenclaturist, nu-i aşa? În ceea ce îi priveşte pe peceriştii Pleşu şi Dinescu, dacă nu erau ei pe acolo să mai agite apele şi ne alegeam doar cu oameni cuminţi de partid, degeaba mai cream CNSAS. Şi aşa, vorba aceea.
Ce fel de societate e aceea care nu ştie să-i recompenseze pe puţinii ei disidenţi, care nu face nici o diferenţă între oamenii care şi-au păstrat demnitatea şi cei care s-au conformat – că există destule cazuri în care asta se poate stabili fără dosar? În schimb, după ce a ratat cu brio deconspirarea Securităţii – singura condamnată definitiv a fost Mona Muscă, iniţiatoarea legii lustraţiei – o ia de la capăt. De ce? Consecinţele practice ale unei lustraţii s-ar putea vedea doar în servicii secrete şi justiţie; cum acestea funcţionează pe legi speciale, principiul se putea aplica de mult acolo fără o lege generală a lustraţiei. Asta, doar teoretic. Pentru că după experienţa cu CNSAS şi ANI ştim, de fapt, perfect părerea Curţii Constituţionale: nimeni nu poate da verdicte în România în afară de instanţe. Instanţele astea, în care mai nimeni nu are încredere, dacă ne luăm după sondaje, vor trebui deci să decidă cine va fi lustrat şi cine nu. Şi întrucât sunt şi ei în cauză, e limpede ce se va întâmpla. Monica Macovei a pus o lustraţie mică, în legea de organizare judecătorească, care prevede eliminarea magistraţilor securişti. Asta e în vigoare. Credeţi că a fost eliminat vreunul în cinci ani de când există legea?
Nu o să facem nici o ispravă cu viii, doar dacă găsim pe vreunii mai fără relaţii şi vai de capul lor. Ne rămân, în schimb, morţii, care nu se pot apăra. Bravi cum suntem, aicea o să ne arătăm muşchii, cum văd deja din campania contra lui Adrian Marino, fost deţinut politic, fost deportat (paisprezece ani cu totul) şi a cărui reputaţie e terfelită pe baza unor note scrise de nişte securişti. Adam Michnik a spus întotdeauna că, dacă vom ajunge să facem azi ordine pe notele de ieri ale Securităţii, înseamnă că ea a câştigat. De asta a fost contra lustraţiei promovate de răposatul preşedinte polonez, pe care acesta o folosea, mai ales, contra rivalilor. Nesiguri mai suntem, dacă avem nevoie să întoarcem morţii în morminte ca să ne protejăm reputaţia noastră, a supravieţuitorilor. Şi jalnici.
Aşa cum e formulată legea lustraţiei, e menită să ajungă direct în instanţe, inclusiv la CEDO, şi acolo să pice, după ce însă vom fi raportat cu mândrie pe frontul electoral de acasă că raportul comisiei prezidenţiale a fost transpus în fapte şi urmează un cincinal de lustrat comunişti. Evident însă, asta e o iluzie care se va dezumfla imediat, dat fiind că alternativa la ei sunt tot ei – şi asta, de mult. De parcă s-ar putea da o lege care să rezolve nedreptăţile uriaşe ale ultimilor douăzeci de ani, să ne dea înapoi tinereţea şi să îi strice pensia lui Ion Iliescu. Sincer, după ce Iliescu şi-a tradus în limbi străine lungul interviu respectuos luat de Tismăneanu în ultimul lui mandat şi a umplut cu maculatura asta toate ambasadele noastre – ca versiunea de lemn a propagandei despre perioada lui -, nu mă entuziasmez când îl văd tot pe Tismăneanu azi ca prim-procuror al lui Iliescu. Dimpotrivă, mă uit în altă parte. De jenă. Şi nici o lege care se va da nu ne poate vindeca de trecutele noastre oportunisme şi laşităţi şi nici scuti de discernământ în micile noastre alegeri individuale, că suntem simpli votanţi sau magistraţi care aleg un nou CSM. Miza tot acolo rămâne.
