Pe fondul îngrijorărilor tot mai serioase legate de schimbarea climei, mai multe ţări – printre care Brazilia, Australia, SUA şi statele membre ale UE – au adoptat în anii 2000 legi de interzicere sau restricţionare severă a becurilor incandescente. Intenţia era de înţeles: dacă toată lumea de pe glob ar schimba becurile actuale cu cele mai eficiente de tip compact fluorescent (tip CFL), am putea economisi 3,5% din energia electrică şi să reducem astfel emisiile de CO2 cu 1%.
Actuala încercare a republicanilor din Congresul SUA de a da înapoi ceasul eforturilor americane de interzicere a becurilor incandescente a readus această discuţie în actualitate. Mulţi aduc ca argument faptul că acest punct e repus pe tapet de primitivii negaţionişti ai schimbării climei. Dar ar merita să ne uităm mai atent la ideea că interdicţiile de tot felul reprezintă cea mai inteligentă cale de combatere a încălzirii globale.
Să ne înţelegem: schimbarea climei trebuie combătută. Dar asta nu înseamnă că e nevoie să tăiem pur şi simplu toate emisiile. Arderea combustibililor fosili aduce şi beneficii semnificative, iar pe acestea trebuie să le cântărim şi să le comparăm cu costurile.
O taxă pe carbon ar trebui să echivaleze cu daunele produse, iar estimarea cea mai potrivită a acestora este de şapte dolari pe tona de CO2 sau 0,015 euro pe litrul de benzină. În cele mai multe state dezvoltate există deja o taxă în acest cuantum (deseori chiar mult mai mare) pe electricitate şi combustibili fosili, deşi taxele înglobează şi costurile generate de poluarea aerului şi nesiguranţa aprovizionării.
Chiar dacă becurile CFL sunt mai scumpe la raft, costurile pe durata exploatării sunt mai mici, deoarece aceste becuri consumă mult mai puţină energie (reducerea e chiar mai mare dacă includem şi costurile emisiilor de CO2 din taxele pe electricitate). O simplă analiză cost-beneficiu pare să arate că pentru majoritatea oamenilor ar fi raţional să treacă de la becurile incandescente la tehnologia nouă, mai verde. Tocmai asta este extraordinar la soluţiile tehnologice pentru schimbarei climei: dacă o soluţie alternativă e mai ieftină, oamenii vor începe să treacă la ea. Eu folosesc în gospodărie becuri CFL şi îmi place să ştiu că am mai puţine emisii de CO2 şi cheltuiesc mai puţin.
Şi atunci de ce mai trebuie să interzici prin lege vechile becuri? Motivul este că factorul costului financiar e doar unul din ecuaţie. Multora li se pare enervant că becurile CFL au nevoie de timp ca să se „încălzească”. Sau li se pare că lumina lor e „ciudată”. Sau se tem că becurile ar putea răspândi mercur toxic, dacă se sparg. La unii oameni, becurile eficiente pot declanşa crize de epilepsie şi migrene.
Costul iniţial de cumpărare este şi el un factor, în special pentru cei care au un buget restrâns. Iar acolo unde lumina nu e folosită prea des, un bec incandescent mai ieftin poate costa chiar şi per total mai puţin decât alternativa mai economicoasă. Aţi putea crede că oamenii sunt în stare să aleagă singuri becurile corecte. Dar adepţii interzicerii graduale a becurilor incandescente spun că ei ştiu mai bine. După cum formula recent ministrul american al Energiei, Steven Chu, „privăm oamenii de o alternativă care îi face în continuare să-şi risipească banii”.
Lăsând la o parte alte posibile obiecţii la acest punct de vedere, rămâne problema că se porneşte de la prezumţia că toate becurile incandescente valorează mai puţin de şapte dolari/tona de CO2. E clar că asta nu e adevărat pentru cei care suferă de migrene sau crize de epilepsie din cauza noilor becuri, sau care sunt sincer îngrijoraţi de mercur sau care au alte motive de a prefera becurile incandescente.
Soluţia ar fi să ne concentrăm pe îmbunătăţirea tehnologiei – să facem lumina mai sigură şi mai intensă, iar becurile să se încălzească mai repede şi să economisească mai multă energie – astfel încât tot mai mulţi oameni să-şi înlocuiască becurile.
Dar decidenţii nu vor să interzică doar anumite becuri. Europarlamentarii au votat cu o majoritate covârşitoare interdicţia prin lege a radiatoarelor de terasă, pe care unul dintre ei le-a declarat a fi un „lux pe care planeta nu şi-l permite”.
Cine decide când ceva e un lux? Şi unde ne oprim? Ar trebui să interzicem aerul condiţionat sau receptoarele de satelit pentru că unii le consideră un lux? Ar trebui să interzicem automobilele particulare oriunde există mijloace publice de transport, care să ne ducă de la A la B cu mai puţine emisii de CO2?
E normal ca (pe lângă alţi factori) şi costurile emisiilor de CO2 să fie incluse în preţul pe care îl plătim pentru a ne conduce maşinile sau a ne încălzi terasele; dar atunci când tranziţia e mai lentă decât îşi doresc unii legiutori, interdicţia nu e soluţia corectă.
Reducerile reale ale emisiilor de carbon nu o să apară decât atunci când tehnologiile mai avansate vor face ca schimbarea de comportament să merite pentru indivizi şi companii. Becurile CFL şi alte idei avansate ne ajută să parcurgem o parte din drum, dar există masive obstacole tehnologice, pe care trebuie să le depăşim înainte ca opţiunea combustibililor fosili să devină mai puţin atractivă decât alternativele verzi.
Aici greşesc mulţi decidenţi. Guvernele vorbesc mult prea mult despre stabilirea unei taxe relativ mari pe emisiile de carbon, dar se concentrează prea puţin pe asigurarea un efort ridicat de cercetare şi dezvoltare, necesar obţinerii de progrese semnificative.
A limita accesul la becurile sau radiatoarele „incorecte” este în ultimă instanţă calea greşită. Vom rezolva problema încălzirii globale doar atunci când ne vom asigura că tehnologiile alternative sunt mai bune decât cele actuale. Atunci oamenii de peste tot vor decide să le folosească.
Bjørn Lomborg a scris „The Skeptical Environmentalist” şi „Cool It”. Este directorul Centrului Consensus de la Copenhaga şi profesor adjunct la Copenhagen Business School.
Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.orgPodcast (în engleză):
http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/lomborg74.mp3
