Viaţa îi rezervă fiecăruia dintre noi destule surprize. Dar tot ea dospeşte surprizele şi în cutii speciale rezervate popoarelor. Pe când asistam la eforturile susţinute ale propagandei lui Ceauşescu de a se izola, de a se rupe de restul lumii, pretextând existenţa statală a daco-geţilor lui Burebista cu… 2050 de ani în urmă, invocând priorităţi româneşti acolo unde nu erau şi vrând să acrediteze importanţa unui popor şi a unei ţări numai pentru că în felul acesta creştea statura lui, îmi spuneam că dictatorul este o aberaţie a istoriei şi un impostor grotesc. Credeam pe atunci că el este surpriza crescută din cutia pandorică a unui anumit destin naţional şi că toate imposturile pe care acea direcţie grotescă a propagandei le încuraja şi le promova vor fi, pentru multă vreme, aberaţia care sare din tipare a unei conduite ideologice şi politice.
Au urmat apoi revoluţia şi douăzeci şi trei de ani de viaţă democrată, timp în care au avut din belşug vreme să se afirme – în anii 90 cu precădere – tendinţele antioccidentale ale politicii româneşti şi direcţiile conexe ale discursului politic; cele presărate cu accente xenofobe, antisemite şi rasiste, culminând cu votul din 2000, când Ion Iliescu a câştigat competiţia politică numai pentru că multă lume a preferat exasperantul iliescianism spectrului oferit de competitorul Corneliu Vadim Tudor.
La 1 ianuarie 2007 România a pătruns însă în Uniunea Europeană, iar momentul a fost pentru majoritatea masivă a concetăţenilor noştri unul de triumf şi de confirmare a speranţei. Intram acum într-o nouă epocă istorică, dispuşi să păşim cot la cot cu populaţia din statele în care până atunci românii pătrundeau cu viză, puteau dobândi dreptul la muncă în urma a numeroase formalităţi ori trebuiau să se strecoare şi să trudească ilegal, ca nişte infractori. Principiul fundamental al Europei Unite – unitatea în diversitate – părea să asigure atât toleranţa faţă de diversitatea etno-culturală şi confesională pe care o aducea cu sine poporul nostru, cât şi participarea noastră cu drepturi egale, în deplină compatibilitate, la întemeierea unei culturi europene complexe, cu elemente variate şi de o bogăţie inegalabilă.
Nu m-aş fi gândit pe atunci că, în scurtă vreme, tocmai datorită elitelor politice şi intelectuale româneşti, pline de zelul integrării fără limite şi precauţii, voi fi adus în situaţia în care să scriu rânduri precum cele care urmează. Ele se datorează evidenţei că, din ce în ce mai mult, cu fiecare zi şi an, vârfurile vieţii academice româneşti, cu cooperarea celor ce prezidează viaţa politică actuală, vor face necesară o atenţionare precum cea pe care o semnez astăzi.
Ultimii ani au atras atenţia asupra corupţiei şi incompetenţei care se fac simţite pe diverse paliere ale vieţii economice, politice, administrative şi culturale de la noi. După ce am aşteptat în zadar ca mecanismele instituţionale existente în România să regleze aceste derapaje, readucându-le într-o zonă marginală şi supraveghindu-le eficient, astăzi vedem că nu s-a întâmplat aşa. S-au creat organe de natură justiţiară menite să corecteze ceea ce nu puteau face instituţiile deja existente (Direcţia Naţională Anticorupţie, Agenţia Naţională pentru Integritate, comisiile de etică din universităţi etc.) şi s-au rediscutat atribuţiile unor organisme deja în activitate (Curtea Constituţională, avocatul poporului ş.a.). Cu toate acestea, chiar şi asemenea creaţii s-au datorat, în bună măsură, insistenţelor internaţionale, UE şi SUA fiind nemulţumite – pe bună dreptate – de ineficienţa actorilor juridici deja activi pe scena naţională. Au ieşit la iveală tot mai multe nereguli, au fost arestaţi capi ai vieţii politice, în timp ce mecanismele de coordonare juridică şi financiară, ca şi cele din educaţie au făcut paşi înainte pe calea acţiunii concertate, în acelaşi spirit şi în direcţia întăririi unităţii strategice. Una sunt însă neregulile, alta este să se socotească drept generală încălcarea regulilor demoicratice, marginalizându-se pauşal elitele unui popor.
Ca de obicei însă, România face salturi care, lipsite de continuitate şi de necesara acomodare treptată, devin mai puţin credibile, extravagante, suspecte, iar pentru societatea românească pot părea sau chiar fi contraproductive. Exemplul mirabil asupra căruia atrag atenţia este limba română. Pe lângă asaltul asupra ei datorat masivei dominaţii tehnologice occidentale (în Franţa, de pildă, s-au adoptat, cu ani în urmă, comportamente preventive la adresa americanizării limbajului informatic şi din domeniul computerelor), ultimii ani aduc, prin clamata reformă a educaţiei, o dominaţie drastică a anglo-saxonei. Suntem azi în situaţia în care o serie de evaluări făcute de vorbitori ai anglosaxonei dinafara spaţiului nativ al ţării noastre au loc direct în această nouă lingua franca, anglo-americana, cu referire la programe finanţate pentru România, din interiorul României, de instituţii româneşti. Practic? Desigur. Firesc? Deloc. Când vine vorba despre Fundaţia Rockefeller sau de orice fundaţie ori instituţie din spaţiul lingvistic al noului dominator lingvistic, încă mai pricep aşa ceva. Când însă instituţiile statului român mă obligă pe mine ca român să mă adresez oficial numai şi numai în limba engleză, socotesc că acest lucru nu poate fi deloc acceptabil fără o dezbatere publică. Şi aceasta în condiţiile în care primul comisar european dat de România în istoria ei a fost cel menit să asigure diversitatea cultural-lingvistică a comunităţii!
Scriu aici nu ca naţionalist – CV-ul meu vorbeşte despre concepţiile mele şi nu este cazul să spun de ce din 1994 predau la o facultate de Studii Europene -, ci în calitate de scriitor, jurnalist şi istoric conştient că a alunga româna de la ea de acasă nu poate fi o garanţie a integrării euroatlantice. Dacă va fi necesar, voi solicita o cerere de protejare a românei ca probă de patrimoniu imaterial periclitat sistematic (de vreme ce instituţiile statului român din educaţie nu acţionează sporadic în spaţiul public, ci ritmic şi dispunând de toate instrumentele lor persuasive), adresându-mă UNESCO şi instanţelor internaţionale. Banii sau alte rezultate pragmatice de moment nu mă pot convinge că româna, limba unei culturi care, din sec. al XVII-lea încoace produce opere de artă mirabile, trebuie să dispară sau să devină facultativă în formarea noilor generaţii de cercetători. Conştiinţa comunităţii din care fac parte s-a constituit şi se constituie în continuare în jurul acestui idiom în care mă simt acasă, pe care îl cultiv după puteri şi îl îndrăgesc din toată inima. Nu vreau ca puştii de azi şi de mâine să se întrebe dacă „le rentează” să folosească sau nu această extraordinară limbă, rezultată din rafinate amestecuri gramaticale şi lexicale, ajungându-se la abandonarea ei pe seama uzului marginalilor. Iar Europa unită înseamnă diversitate şi subsidiaritate, nu alterări identitare.
Chem intelectualii şi politicienii români la luciditate şi viziune asupra viitorului acum când limba noastră a dobândit recunoaştere în UE şi când, mai mult ca oricând, ceea ce trimitem poporului nostru din viitor trebuie să fie un semnal identitar colectiv lucid, demn şi în armonie cu ceea ce suntem.
Ovidiu Pecican este profesor la facultatea Babeş-Bolyai din Cluj
