Imaginea Partidului Național Liberal în ultimul sfert de secol de istorie românească nu a fost deloc clară. Oscilând între nostalgii regaliste și obediențe iliescane – în epoca Radu Câmpeanu, îndeosebi –, afișându-se în frunte cu un venerabil, în fond un ins asupra căruia s-a procriectat imaginea de fost colaborator al Securității, dobândind apoi un șef abil și pragmatic, jurist și doctrinar care, în cele din urmă, s-a trezit într-un alt partid, continuând cu un playboy care acum curtează PSD-ul, dornic să revină cu orice preț în fruntea bucatelor (da, Tăriceanu), eșuând lamentabil cu meșterul la retorici parlamentare Crin Antonescu, care acum vrea fuziune cu PDL și viraj către popularii europeni, PNL-ul se dovedește, la bilanț, o clică de oportuniști
. E mai vizibilă și mai vocală partea aceasta, oportunistă, a partidului decât cea doctrinară, consecventă și coerentă cu sine, deși ea există acolo și uneori se mai face și simțită. Și nu este de mirare: încă din 1990 liberalismul românesc a avut de ales între a se exprima prin mai multe partide sau a deveni o plasă elastică pentru felurite grupări. De la Cerveni și tinerii liberali până la Partidul Alianței Civice și la Uniunea Forțelor de Dreapta, PNL a înghițit, prin acorduri negociate, tot ce se putea înghiți, fără a sta pe gânduri dacă poate și digera un meniu atât de variat. Pe la masa PNL s-au perindat o serie de figuri luminoase ale traseismului și s-au justificat galerii cinice sau evanescente de inși asupra cărora lumea întârzie să se pronunțe. Procurori intransigenți, numai buni pentru poziționări extremiste, au vorbit și mai vorbesc în numele acestui partid. Foști valutiști și bișnițari de prin fruntea unor consilii județene se revendică, împreună cu clicile lor de șmenari, de la aceeași moștenire brătienistă ca și ceilalți. Vocea partidului a fost împrumutată sau abuzată prin unii dintre delicioșii locatari ai tranziției postcomuniste: oameni mai excentrici și mai originali de-ai Securității ori produse mai recente gata să preia gândirea totalitară și gudureala pe lângă cine trebuie.
…De aceea nu sunt motive cu adevărat importante de a deplora ceea ce se întâmplă în PNL actualmente. Chiar dacă în aparență partidul parcurge astăzi o criză de profunzime, el o trăiește, de fapt, încă din clipa inaugurală, când și-a proptit în frunte un tip cu retorică bine rulată, care scotea în exilul parizian o foaie fotocopiată, personaj gonflat inflaționist datorită unei idei pe cât de simple, pe atât de eronate: parizienii știu mai bine potrivi lucrurile decât noi, exilații nu au mâncat salam cu soia.
Același mod de a gândi și de a acționa pare să se dezvăluie și dindărătul strategiei de propulsare printre fruntașii PNL a lui Klaus Johannis, primarul Sibiului. Om cu destoinicii pragmatice și cu discurs trufaș, sigur de sine, domnia sa i-a putut impresiona pe decidenții partidului în virtutea succesului sibian în anul dobândirii titlului de Capitală Culturală Europeană. Acolo însă era vorba despre obținere de bani din programe europene și de desfășurare disciplinată a calendarului programelor asumate, nu de altceva. Ceea ce probabil a contat și mai mult au fost tot o prejudecată și o eroare de calcul: originea germană a dlui Johannis ar transfera asupra PNL și stilul tedesc, și eventuala relație privilegiată dintre numitul domn și vârfurile politice ale lumii germane.
Presupoziții, superstiții, combinații fără o bază temeinică, fleacuri… Iată un stil din care anumiți inși cu pretinsă greutate în politica românească speră să facă operă de continuare a Brătienilor. Să fim serioși! Cu „cioacele“ nu se face politică națională – și cu atât mai puțin europeană.
PNL are, în schimb, alte merite. El a lansat în România postcomunistă liberalismul fără liberalism, tot așa cum fostul său aliat, PSD – cu strămoșii lui legitimi cu tot, FSN și ce a urmat, sub raportul schimbării pielii proprii – este autorul formulei social-democrație fără politici sociale și, pe cât se poate, fără democrație.
În fond, cele două formule sunt surori prin intenția și practicile curente ale golirii de conținut și ale estompării. Ele seamănă cu maimuța care, îndată ce apucă o portocală, o vede pocnind și implodând. Ceea ce însă, la urangutanul menționat, pare să fie o sinceră perplexitate în fața fenomenului în practica celor două partide aduce mai degrabă a satisfacție că metoda funcționează.
Reconstrucția liberală poate începe, se înțelege, de oriunde, cu condiția să se găsească în rândurile partidului măcar un liberal autentic. Nu spun că nu există, ci că se ascunde bine, deocamdată. Grupul pentru Păstrarea Identității Liberale pare să adune în interiorul lui asemenea prezențe. Păcat că, prin însăși denumirea sa, acest grup sugerează un conservatorism pe care, de fapt, nu îl profesează. Chestiunea nu este cum să se păstreze, ci cum să se afirme și să se impună ca fiind credibile, folositoare, constructive respectivele valori. În opinia mea, liberalismul adaptat la ziua de azi poate produce încă efecte admirabile în economie, în societate, în politică și în cultură. Cine să militeze însă pentru ele și cine să le susțină?
Sub ochii noștri moare cultura română, Muzeul Literaturii noastre tocmai își închide porțile, nu tocmai întâmplător în preajma comemorării morții lui Eminescu. A zis vreun liberal ceva despre asta? N-am auzit. Dar poate că e vina mea…
Și totuși, liberalismul doctrinar nu poate fi înțeles de analfabeți, căci promovează destule abstracțiuni. Pentru omul cavernelor vorbirea pe mai multe tonuri e haos și provoacă o mare confuzie în capete. Fără cultură, cum ar putea exista liberali români? Iată-mă apărând, eu însumi, principii și valori liberale… împotriva liberalilor înșiși. Trist, foarte trist. Dar poate că așa se petrece în istorie: ceva se macină pentru a face loc la altceva…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai.
