Radosław Sikorski, ministrul polonez de Externe, vizitează în această săptămână Bucureştiul, oferind un bun prilej pentru a evalua Parteneriatul Strategic dintre România şi Polonia, ale cărui baze au fost puse în octombrie 2009.
Pentru multe generaţii de români, Polonia a fost un reper. De pildă, pentru generaţia mea, care se informa de la Europa Liberă şi BBC pe vremea lui Ceauşescu, dar şi după prăbuşirea regimului său, Polonia a însemnat Solidaritatea, Wałęsa, „masa rotundă“ din 1989, primele alegeri libere în blocul estic, primul guvern necomunist, reforma radicală a Serviciilor Secrete, lustraţie, succesul „terapiei de şoc“. Cu o absorbţie a fondurilor europene la care România nici măcar nu visează, cu o creştere economică în vreme de criză, care-i pune pe gânduri până şi pe harnicii germani, Polonia pare decisă să transpună în realitate profeţia fondatorului Stratfor, George Friedman, pentru secolul XXI şi să devină o putere regională relevantă.
De la colapsul lagărului socialist şi până astăzi, Polonia a fost constant elevul silitor, care-şi face temele. Cu o „foaie matricolă“ încărcată de calificativul „foarte bine“, cu o populaţie de 38,5 milioane de locuitori şi un PIB de 381 de miliarde de euro (2012), cu o politică externă echilibrată şi previzibilă, Polonia a devenit unul dintre actorii majori din UE, participând la formate de consultări alături de Germania şi Franţa, locomotivele integrării europene.
Pentru consolarea orgoliului naţional, trebuie spus apăsat că România nu poate fi Polonia; poate cel mult să încerce să reducă decalajul istoric care o separă de Polonia. Tranziţia, în care România a orbecăit bezmetică mulţi ani, cu lămpaşe de miner şi premieri, precum Văcăroiu, alergici la reforme, n-a făcut decât să sporească acest decalaj. Care în loc să se micşoreze, după 2007, când România a intrat în UE, creşte.