Nu ştii cum să absorbi imaginile. Incredulitatea referitoare la autenticitatea lor lasă treptat loc perplexităţii şi apoi angoasei înnecăcioase. Dacă cineva mai avea dubii despre cum ar fi arătat România lui Ceauşeşcu la moartea acestuia trebuie doar să privească acum la filmuleţele din Coreea de Nord de la moartea lui Kim Jong-il. Asemănările cu scenariul românesc sunt atât de tulburătoare încât ne putem imagina tabloul evenimentelor fără să ne temem de erori prea mari de reprezentare.
Poate că l-am fi putut vedea de pildă pe un Năstase şi pe un Iliescu în postura de înalţi preoţi de ceremonii, dacă nu în fapte, atunci măcar în cuget. Apoi, un Ponta cu mintea veşnic fragedă ar fi lăcrimat probabil la soclul marelui conducător ca orice bun procuror stalinist care şi-a pierdut tătucul. Un Antonescu, soldat întreprinzător din linia a zecea, nici foarte convins dar nici indiferent la propria carieră, ar fi profitat de ocazie pentru a medita profund la cum ar putea moartea conducătorului să-l binecuvânteze cu o sinecură care să-i adumbrească mai multe roade personale (se recunoaşte cineva în asta?!). Iar un Băsescu ar fi închinat un coniac pe mare, unul scump se înţelege, pentru că, de bine de rău, patria socialistă i-a dat o viaţă bună. La toţi aceştia, mase mari de muncitori ar fi inundat străzile preaslăvind cuceririle socialiste. Normal, că doar nu degeaba au fost cocoţaţi la vârful ierarhiei economice şi sociale, ei fiind floarea şi speranţa umanităţii.
Dar să revenim după acest coşmar-hipnoză la momentul funerar al lui Kim Jong-il deoarece, mi se pare mie, acesta ne învaţă câteva lecţii fundamentale despre morfologia unui regim totalitar. Mai întâi, orice regim politic, oricât de cinic şi represiv, se sprijină pe o masă critică de oameni. Asta înseamnă că el are la baza sa oameni care cred sincer în el. Cu alte cuvinte, trebuie abandonată o mitologie liberală stridentă care vede peste tot în lume indivizi iubitori de libertate şi care eventual arată şi se comportă precum occidentalul mic-burghez.
Realitatea umană este mult mai pestriţă. Dacă îşi închipuie cineva că aceste coruri de bocitori de la căpatâiul lui Kim Jong-il sunt (doar) o monstruoasă înscenare, nu a înţeles mare lucru din modul de funcţionare a unei comunităţi politice, ba mai are şi memoria scurtă. Nutresc speranţa că vă mai amintiţi de anii ’90 în care o largă pătură de oameni credea sincer în statul comunist român. Ce este până la urmă tranziţia noastră dacă nu lupta unei mâini de oameni care au crezut în libertate şi democraţie şi care au dus o luptă feroce, de uzură pentru cucerirea inimilor majorităţii? Tot aşa şi în Coreea de Nord.
Al doilea aspect pe care doresc să-l menţionez ne ajută să înţelegem adeziunea maselor la un regim politic amintită mai sus. Acesta se referă la procesul de formare a teologico-politicului de tip colectivist specifică statelor totalitare. Astfel, elitele nord-coreene au reuşit să construiască o veritabilă religie politică în jurul ideologiei Juche care face posibilă supravieţuirea regimului chiar şi după 1990 (constituţia din 1998 nu are de pildă nici o singură trimitere la marxism sau leninism). Teologizarea politicului se observă din plin în ritualurile de comemorare şi de lamentare colectivă a lui Kim-Jong-il prin care regimul reuşeşte să proiecteze imaginea unui organism viu şi să întărească comunitatea de credinţă prin repetarea experienţei sacrale. Moartea lui Kim Jong-il ne relevă aşadar o Coree de Nord care seamănă cu monarhiile antice de drept divin din Orientul Mijlociu şi care ne îndeamnă să medităm la importanţa unei perspective antropologice asupra lumii, a omului ca fiinţă căutătoare şi creatoare de sens.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
