Situaţiile noi solicită descrieri ştiinţifice noi, un aparat conceptual nou şi chiar alte măsurători decât cele deja consacrate. Este treaba savanţilor să producă asemenea instrumente inovative de cunoaştere, drept care, în cele ce urmează, voi încerca şi eu să mă conformez modelului, propunând un concept comprehensiv pentru noutatea situaţiei din România actuală.
Elementele care o compun sunt: catastrofe naturale şi umanitare de o relativă anvergură, dar şi recurente totodată (cel puţin din 2005, inundaţiile se repetă anual, iar iarna a devenit o pacoste de neînvins cu mijloacele administrative obişnuite); un tip de guvernare de aparenţă democratică, dar nefuncţională, ca urmare a competiţiei pentru supremaţie a diferitelor puteri în stat (unii socotesc că asistăm la începutul unei dictaturi prezidenţiale, alţii identifică în actualele înfăptuiri politice o mutare a deciziei politice la Consiliul Suprem al Magistraturii, iar o terţă categorie de observatori pariază pe rolul decisiv al presiunilor externe. La acestea s-ar putea însă adăuga şi reforma – autentică – produsă de deciziile CEDO favorabile câte unui cetăţean român în cauze îndreptate contra statului nostru sau tentativele de paralizare a Executivului de către Legislativ prin formule radicale de tipul suspendării preşedintelui.
Se adaugă şi utopia dictaturii populiste prin referendumuri succesive şi dese.); tranziţia dincolo de tranziţie, având un sens inversat (după căderea comunismului s-a socotit că traversăm o perioadă de turbulenţe justificată de eforturile anihilării pseudoegalitarismului politic în favoarea reconstruirii capitalismului bazat pe regulile pieţei libere şi ale competiţiei deschise, dar după 2007, anul accederii României la UE, a devenit clar că tranziţia continuă, cu un sens schimbat: tentativa de a manipula formele democratice occidentale pentru reglarea de conturi între marii actori deţinători de capital, trusturi media, şi productive şi comerciale, având şi o importantă participare politică, directă ori indirectă; inserţia în structurile europene înţeleasă ca dezinserţie prin perpetuarea vechilor practici de clan, cumetrie, solidaritate delincventă sau situată în marginea legalităţii, cu profituri pentru propria grupare şi în detrimentul populaţiei ţării ca întreg; continuarea înţelegerii statului ca ansamblu de instituţii colector-dominatoare în raport cu populaţia, şi nu ca mecanism al bunei administrări în folosul acesteia). Se adaugă tuturor acestora înţelegerea ideii de reformă într-un sens contrar spiritului acesteia, care, de la reformismul renascentist ori de la cel iluminist al despoţilor sec. al XVIII-lea, cel puţin a vizat modernizarea, producerea de echilibru şi echitate progresivă pe seama naţiunilor, de relativă prosperitate.
De astă dată, reforma se lasă definită – în pofida retoricii convenţionale şi, din nou, populiste – ca sistem al cenzurării economice, al practicilor de rechiziţie şi al confiscărilor abuzive de drepturi salariale pe seama majorităţii zdrobitoare a cetăţenilor, cu protejarea clientelei politice şi a birocraţiei de stat şi de partid, în paralel cu îngheţarea producţiei şi incapacitatea (sau lipsa de voinţă politică) de a relansa economia datorită temerii că societatea s-ar putea emancipa. Migrările temporare în Vest şi sporul de familiaritate cu standarde mai înalte de viaţă economică şi socială, dar şi politică, ridicarea nivelului general de cunoaştere din România prin mişcarea academică de stat şi particulară alertă, într-un cuvânt, libera circulaţie a oamenilor, valorilor şi ideilor aduce prejudicii statului raptor, obişnuit să paraziteze societatea, colectându-şi resursele în raport cu propriile nevoi, nu cu cele presupuse de rezolvarea imperativelor dezvoltării societăţii înseşi.
Tocmai acest mod particular de a înţelege reformele şi consecvenţa voinţei de a adopta un set de măsuri menit să aducă societatea ca ansamblu la stagnare şi regres, pentru o dominare politică facilă şi o aservire politică eficientă, la nevoie, cu tăierea şanselor înseşi la existenţă şi sănătate şi cu asmuţirea diverselor segmente sociale unele împotriva altora, devine definitoriu pentru o antiperestroika, o restructurare de fond îndreptată contra libertăţii şi drepturilor cetăţeanului la soperanţa de mai bine. Datorită combinării energiei politice negative canalizate către inovaţia legislativă paralizantă şi destructivă, a incapacităţii administrative în raport cu provocările climaterice şi naturale, ca şi a perseverenţei decidenţilor în direcţia promovării coerente a noului climat social de subminare a democraţiei, în pofida declaraţiilor populiste nesusţinute prin conduite publice pe măsură, socotesc că România a intrat în etapa perestroikăi negative, a antiperestroikăi, a katastroikăi (restructurarea în sens descendent, catastrofală). A opri acest curs al istoriei recente devine o urgenţă patriotică atât în raport cu România, cât şi faţă de angajamentele noastre europene.