„La fiecare colţ pândeşte vânătorul, sau vânzătorul, sau vândutul, sau războiul nevăzut. Mereu trebuie să fii pregătit, armat, cu piedica trasă, copilul din grădina cu flori are grenadă, lirismul e duşmanul nostru, ne adoarme, opiumul de care se foloseşte duşmanul, să fim vigilenţi. Doamne ajută să nu simţim nimic! În numele lui tata Bradbury și Fahrenheit 451 şi mai lasă-ne!“, îmi scria de dimineaţă Marcel Chirniciuc, un povestitor de nepoveşti, aşa cum se recomandă. L-am descoperit într-un depozit de cărţi din Bucureşti. Omul e fascinat de lectură. Contemplă de la distanţă prezentul. Oare ce a vrut să-mi transmită?
Presa de azi este acuzată că e partizană. Că e vândută, că face jocul duşmanului. Oamenii vor adevărul, dar nu ştiu că marfa de calitate se plăteşte. Dar cine măsoară adevărul? Cu ce greutăţi? Unde sunt talgerele dreptăţii?
O investigaţie jurnalistică durează uneori şi ani. O anchetă necesită bani pentru motorină, pixuri şi răbdare. Astăzi, datorită internetului, toţi pot să publice. Dar sunt oare jurnalişti?
Tirajele tuturor ziarelor din România zilelor noastre nu însumează la un loc nici a zecea parte a numărului de exemplare vândute de „România liberă“ în anii 1990. Pentru aspiranţii la această profesie, cifra de un milion pare uluitoare. La fel ca cel mai mare miting din istoria României, odată cu primirea triumfală a M.S. Regele Mihai 1 din 1992, rânduit tot de ziarul care a împlinit 140 de ani de la apariţie.
Presa de azi nu mai e presa de altădată. Dar oare cititorul nu s-a schimbat? Suporterul calificat al unui ziar, care se regăseşte pe sine în articolele din ziar, oare de ce nu merge în fiecare dimineaţă la chioşc să-şi cumpere ziarul şi preferă newsfeed-ul de pe telefonul mobil, cu informaţia gratis?
Mama mea avea o vorbă, moştenită de la vecinii ei evrei: „Sunt prea săracă să-mi cumpăr lucruri ieftine“. Când dai 2 lei, cât 3 ţigări, nu poţi să obţii rapoarte care să-ţi uşureze jobul sau angajamentul de zi cu zi.
Orice manager din lume are „Financial Times“ pe masă, aşa cum fiecare grădinar vine la udat de flori cu „The Sun“. Omul modern e avid de informaţii. Nu orice informaţie brută, ci una filtrată, analizată de condeiele pe care el le urmăreşte. Dacă businessman-ul nu-şi începe tranzacţiile pe bursă fără a lectura presa de specialitate, nici poştaşul din lumea bună nu poate savura în linişte cu colegii cafeaua de dimineaţă dacă nu poate comenta ce fel de energizante consumă Ronaldo sau prin ce cluburi de fiţe a mai petrecut prinţul Williams. Pe primii ziarele îi ajută să facă bani, pe ceilalţi – să le stârnească adrenalina. Ambele tabere sunt câştigate. Dar în Occident un ziar de calitate costă.
Mulţi se vaită de calitatea oamenilor politici din România, uitând că şi ei sunt vinovaţi, fie prin combat sau noncombat la alegeri, de apariţia lor pe scenă. Jurnaliştii sunt stigmatizaţi din prima. Ba că ţin cu Soarele, ba că sunt de partea întunecată a Lunii.
Jurnaliştii sunt buni atunci când asigură confortul psihologic al mulţimii cititorilor care au o credinţă. Un ideal. Devin răi când nu mai bat alămurile pe la morile stricate.
Am tot auzit că fotbalul românesc e la pământ. Păi, în condiţiile în care un spectator plăteşte 10-15 lei biletul de intrare pe o mare arenă la un meci de campionat, cum să ne mirăm că niciun club de la noi nu poate atinge performanţele lui Arsenal, Liverpool sau Barcelona? Acolo, muncitorul englez plăteşte 100 de lire sterline. În Spania, 80 de euro. Orice marfă de valoare, fie virală, fie palpabilă pe tarabă, costă. Dar cine e dispus să renunţe la ştirile free?
Uşor de clămpănit pe internet şi de formulat acuze. Recent, Alexandru Pătraşcu, un ziarist de operă, mult respectat de cititorii genului, nu numai din ţară, ci şi de cei ai „Opera Magazine“, cea mai prestigioasă publicaţie de profil din lume, a pierdut la prima instanţă un proces cu dirijorul Tiberiu Soare şi soprana Irina Iordăchescu, pentru că nu a şters comentariile de pe pagina sa de Facebook. Judecătorul a considerat că autorul trebuie să fie vigilent, zi, noapte, să nu mai aibă somn, numai să nu apară vreo căţelărie, poate chiar pusă la cale de adversari. Acum trebuie să plătească daune de 10.000 de euro celor doi reclamanţi, pe motiv că le-a adus prejudicii. Pentru ce să mai scrie Pătraşcu în presa românească? Sau pe blog? Când, oricum, nimeni nu împarte cu el pierderile?
Uşor e să judeci lumea din prisma unui id de capra florii sau a unei porecle. Greu e să-ţi asumi ce scrii.
Oare construcţiile Bucureştiului arată atât de hâtru din cauza jurnaliştilor critici sau a arhitecţilor care-şi pun semnătura pe planuri monstruoase?
Nimeni nu poate ridica piatra. Oricum, adevărul e relativ. Nimeni nu poate fi judecat pentru opiniile sale.
