Fideli unui mod de a gândi şi de a interpreta lumea caracterizat printr-o neînţelegere radicală a principiului egalitar, etern şi ipocrit clamat cu voce tare, comuniştii români nu s-au pierdut cu firea nici atunci când revoluţia europeană, ieşirea în stradă a românilor şi complotul Securităţii l-au dat jos pe bătrânul autocrat Ceauşescu. Au păstrat de la el şi din vremea lui nu formele, ci conţinuturile. România cea nouă s-a născut, prin urmare, din cinica împotrivire a nomenclaturii şi capilor aparatului birocratic-administrativ la schimbarea care să dea o şansă tuturor, având un singur principiu: păstrarea şi chiar întărirea poziţiilor în noile condiţii.
S-a renunţat, de voie, de nevoie, la dictatură, la existenţa unui singur partid în societate şi la ideologia comunistă, dar nu s-a adus nici o atingere structurii tradiţionale a statului în instituţiile ştiute, nici organizării din teritoriu a modului de gestionare a acestuia. Aşa se face că iniţierea unei discuţii despre o reformă administrativă sesizabilă şi cu efecte vizibile a rămas monopolul aleşilor noştri un deceniu întreg, fără progrese notabile.
Iar când Grupul Provincia a propus reorganizarea pe baze regionale a sta-tului, cu un deceniu în urmă, un val de indignare inspirată de sus şi manipulată de presa obedientă s-a răspândit peste ţară. Evident, nu con-venea nici intrarea temei pe agenda societăţii civile – o democratizare pe care politicienii nu o ceruseră -, nici scoaterea ei de sub monopolul birocraţilor din administraţie, direct ameninţaţi, în principiu, de orice re-struc-turare, nici ideea de ieşire din amorţeală (fapt ce periclita deţinerea poziţiilor de către beneficiarii de până atunci).
Iată că, după fantasmagoriile lui Adrian Năstase, care visa la guvernatori numiţi de la centru peste nişte regiuni formale, numai bune de muls fonduri structurale europene, Traian Băsescu revine la această temă a reconstrucţiei mecanismelor de bună gospodărire a teritoriului ţării, agitând ideea de reformă a statului. Scopul este, evident, la fel de transparent şi de demagogic. Statul carnasier are nevoie de repoziţionări şi în raport cu cetăţenii, şi în raport cu resursele, fie ele interne sau externe. De aceea, în retorica pre-electorală, tema dă bine şi nu costă mare lucru. Este nevoie doar de o hartă şi nişte creioane colorate… Vor fi, deci, câteva regiuni, decupate cum vine la îndemână pentru for-ţele din arcul guvernamental şi în conformitate cu principiul retoric exprimabil în formula: „Ce, nu suntem destul de deştepţi să ciugulim şi noi din roadele copacului cu fonduri europene?!”.
Nu trebuie crezut însă că acesta ar fi unicul principiu care inspiră noile planuri de regândire a hărţii administrative a României. Celui de mai sus – să îi spunem „principiul accesului la prăzile din apele inter-naţionale” – i se alătură şi altele. Unul ar fi asigurarea dominaţiei sigure şi nete, în raport cu potenţialii competitori, a punctelor de decizie din întreaga ţară (principiul lui „noi, nu ei!”). Altul se referă la co-participarea aliaţilor, spre o fidelizare a lor pe termen mai lung (principiul – de mare vechime şi prestigiu – al lui „numai noi şi ai noştri”).
Se ştie: cine gândeşte şi pune în operă un sistem, îl domină. Socoteala s-ar putea deci să iasă. De ce n-ar ieşi? Opoziţia e incoerentă, penibilă şi – haide să o spunem pe aia dreaptă – nu cu mult mai brează…
Există însă şi constrângeri, nedorite, însă efective. Una – cea mai slabă – este reacţia populară. După ce, identificând corect adversarul cel mai redutabil, guvernanţii i-au cam lăsat în plata domnului pe colegii din partidele parlamentare de opoziţie, contând (în mod întemeiat) pe faptul că se vor face şi singuri de râs, ei s-au concentrat din răsputeri asupra principalului adversar serios: media. Tehnicile ilies-cane ale împresurării adversarului cu clone a ţinut şi ţine şi acum, chiar şi cu referire la media. Apar noi televiziuni proguvernamentale, se achiziţionează – în Capitală şi în provincie – diverse fiefuri de presă falimentare spre a deveni goarne favorabile „schimbării care nu schimbă, dar deteriorează”. În acest domeniu bătăliile se înteţesc, dar rezultatul lor rămâne nesigur, mai ales după modelul maghiar de punere a căluşului în gura presei libere.
Ar mai fi şi constrângerea istoriei. S-a observat că, spre a mulţumi UDMR-ul, repliat strategic în jurul Ţinutului Secuilor, noile planuri de restructurare rup coerenţa Transilvaniei istorice ca pe o nimica toată, aşezându-i două pălării. (Abia acum devine evident că dotarea acestei provincii istorice cu… două mitropolii ortodoxe s-ar putea să fi fost mai mult decât rezultatul unui joc de orgolii al ierarhilor, intrând într-un plan strategic de meliţare şi risipire în vânt a unei unităţi istoriceşte fiabile.)
Ca o încununare, noile regiuni s-ar numi judeţe – găselniţa ceauşistă preluată din medievalitatea sud-carpatină şi extinsă asupra întregii ţări – şi ar recentraliza mai mult decât o făcuse Ceauşescu însuşi, în 1969, birocraţia naţională.
Nu întotdeauna simplificare înseamnă reducere a costurilor şi beneficii, chiar dacă scurtăturile duc mai iute la ţintă. S-ar prea putea ca ţinta statului prădător să fie, de astă dată, reducerea mecanismelor de acces cetăţenesc către deţinătorii puterii, lărgind prăpastia dintre „sus” şi „jos”.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
