Este lăudabilă, în principiu, căutarea de soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii universitare din România, chiar dacă, în încercarea de a ameliora calitatea în acest sector, tot mai înverşunat se aruncă, o dată cu apa murdară din cadă, şi copilul. Din acest punct de vedere, actualul proiect de lege a educaţiei duce mai departe decât până acum intruziunea politică în domeniul academic, creând condiţiile – în cazul adoptării ei ca atare – pentru o limitare pe termen lung a posibilităţilor nestingherite de autoorganizare şi atingere a performanţei în învăţământul superior.
Sunt destule lucruri atât de discutabile în textul proiectului, încât rămâi surprins că el s-a putut naşte în mintea unor oameni cu calificare probabilă de experţi, dintre care, cel puţin unii, au rang de cadre didactice în universităţi. Fiecare dintre acestea ar trebui discutat punctual şi la obiect, dar toate trebuie să înceapă cu începutul: problema autonomiei universitare.
Se dă astăzi acestui concept o interpretare neinocentă şi manipulativă, menită să justifice intruziunile din afara campusului universitar, socotindu-se că autonomia din universităţi a ajuns doar ţara nimănui în care câte un rector, un senat, un decan sau un birou de conducere al cutărei universităţi îşi aplică discreţionar politicile de cadre, propria agendă de gestionare a resurselor şi fanteziile manageriale proprii. Există, fireşte, întotdeauna şi în absolut orice domeniu posibilităţi de derapaj, practici incorecte, glisări ilicite ce profită de un cadru legal existent sau deformează în mod regretabil o tradiţie procedurală prestigioasă şi de o oarecare vechime. Astfel de cazuri rămân însă, să ne înţelegem, excepţii de la regulă, neajungând să fie regula însăşi. A le lua deci ca pretext pentru a diminua autonomia universitară – şi aşa stingherită în destule feluri, la noi în ţară – înseamnă să ai intenţii suspecte cu privire la organizarea şi gestionarea sistemului de formare a elitelor intelectuale care, de ce nu aş spune-o, fac în general mândria şi gloria unei ţări (paradoxal, chiar şi atunci când ele părăsesc ţara, sătule de prea înţeleapta administrare a politicienilor care le lasă să moară de foame şi, în plus, le dispreţuieşte).
Niciodată, în ultima sută de ani, autonomia universitară nu a durat în România şi nici nu a fost garantată sau respectată politic la un nivel care să ne facă mândri de faptul că politica românească ar fi înţeles importanţa producerii şi punerii la treabă, cu respect pentru libertate şi creativitate, a minţilor naţiunii. Este însă prima oară când,
într-un cadru politic democrat şi, în linii mari, modern, unii politicieni cu pregătire superioară şi chiar proveniţi din rândul profesorimii universitare socotesc potrivită intruziunea masivă a politicului spre a destructura chiar şi friabila autonomie de care dispunem la nivelul almei mater.
Autonomia universitară poate fi identificată pe trei paliere: organizaţional, financiar şi academic. Actualii guvernanţi nu au în vedere demontarea ei la doar unul dintre aceste niveluri, cum s-ar fi petrecut dacă, să zicem, ignoranţa şi neînţelegerea a ceea ce presupune această autonomie i-ar fi mânat către schimbarea pe care o plănuiesc. Ei propun, nici mai mult, nici mai puţin, intruziunea brutală a politicului la toate cele trei niveluri. Intenţia răzbate în mod transparent la suprafaţă. După ce au împărţit fiefurile din administraţie către clientela lor, după ce au pus mâna şi pe modestele şi simbolicele poziţii administrative de vârf din cultură, până la nivel judeţean şi municipal, a sosit timpul să satisfacă gurile flămânde şi vocale tăind în felii mustoase universitatea.
Populismul formulărilor şi ariile referitoare la binele studenţimii şi la implicarea comunităţii în numiri şi decizii nu lasă nici o îndoială că se doreşte iar punerea unui căluş adânc în gura cărturarilor României. Să judece fiecare pentru sine de ce.
