Nu trebuie să fii cine ştie cât de instruit ca să înţelegi ce înseamnă că în România se vând mult mai puţine cărţi decât în Ungaria, ţară vecină cu populaţie mult mai mică decât a noastră. Nu e necesar să fii comunist pentru a observa că astăzi, la noi, analfabetismul este virulent şi că în anii 50-50 el fusese, în linii mari, eradicat de pe aceste meleaguri.
Nu ai nevoie de afiliere politică pentru a înţelege că, în eforturile lor de a neglija şi subevalua cultura naţională, guvernele României – indiferent de culoarea lor – sunt secondate glorios de cele mai mari edituri postcomuniste, grăbite să facă bani din traduceri şi dispreţuitoare, destule dintre ele, cu cultura română vie. Cine nu crede, să compare procentele de carte românească cu ansamblul producţiei editoriale. Nu ai nevoie de cine ştie ce deşteptăciune spre a înţelege că evaluarea valorii editurilor, promovată de anumite ministere – deloc dezinteresat – are ca rezultat deprecierea majorităţii zdrobitoare a acestora şi autorizarea cu surle şi tobe numai a unora, agreate (oare de ce?!).
Rămâne de neînţeles pentru care motiv trebuie descurajat un editor „de bloc” aflat la începutul carierei lui culturale, care ar edita şi pune în circulaţie un Titu Maiorescu, un Heliade-Rădulescu sau, de ce nu, un Kant? Sunt aceşti autori mai puţin valoroşi dacă apar în cartierul Bibileasa şi pornesc de acolo spre librării (ori, şi mai bine, sunt ţinuţi la dispoziţia cumpărătorilor pe un sit internet) decât dacă îi promovează marele burtăverde al momentului, băiat drăguţ, cu relaţii şi la Cotroceni, şi la Săvârşin, să zicem? De ce ar avea interesul vreun minister al Republicii România – o ţară declarat democrată, unde guvernanţii reprezintă poporul, nu-i aşa? – de a întroniza regi formali în cultură? Trebuie descurajaţi cei care pariază pe cultura naţională? Trebuie marginalizaţi cei care nu scot mari tiraje? Avem cumva un populism cultural care omologhează numai ce citesc majorităţi din public, nu şi categorii mai speciale din cadrul acestuia?
Supunem cartea obsesiei pentru cariere academice? Crede cineva în mod serios că numai cărţile de uz universitar formează cultura unei naţiuni? Numai ele, crede ministerul Educaţiei, ar trebui încurajate? Arta, literatura, poezia sunt străine de conceptul formării omului? Dar ce te faci cu faptul că majoritatea universitarilor aduc bani de acasă pentru a-şi ajuta editorul să îi publice, în tiraje liliputane? Căci dacă produc cărţi de vulgarizare, nu îndeplinesc condiţiile de adâncime şi de performanţă ştiinţifică; iar dacă le îndeplinesc pe acelea, pierd masiv din publicul lor virtual, insuficient de instruit pentru a face parte dintre cele câteva zeci de experţi care se pot pronunţa asupra acestei producţii… Nu se dă, oricum ai lua-o, prin impunerea unor astfel de reglaje ale pieţei libere a creaţiilor şi publicaţiilor, o lovitură dezvoltării neîngrădite a culturii naţionale? Nu avem în umră prea puţine secole de strălucire creatoare pentru a ne permite aşa ceva?
Astăzi stăm din nou sub semnul unei tranziţii culturale desfăşurate sub flamura prepaşoptismului. Ajungem iar într-un moment în care să vină cineva să atragă atenţia că „Traducţiile nu fac o literatură”, că ele nu se pot substitui şi nu trebuie, nici nu este necesar să se substituie producţiei originale libere, în limba proprie şi în numele unui ethos care este doar al nostru. Astăzi iar pare necesar – ce oboseală! – să apară dl. Kogălniceanu şi să ne spună că nimic din ceea ce este scris pe Potomac, la St. Petersburg ori în Tokyo, oricât de pasionant şi interesant ar fi, şi cu oricâte valori universale ne-ar îmbia, nu ne spune păsurile şi nu ne reflectă bucuriile precum litera scrisă în Obor, pe Bega, pe Bahlui sau în Apuseni, unde ne aşteaptă destule sugestii demne să inspire creaţia. Potomacul, St. Petersburgul şi Tokyo devin deplin semnificative în orizontul nostru cultural doar în măsura în care îndeamnă, suscită, sugerează, dialoghează cu ceea ce viaţa aduce nemijlocit printre noi şi pe seama noastră. Cine crede altfel, cine socoteşte că între timp cultura română a devenit cu totul inutilă şi demnă de aruncat, cine pariază doar pe talentul românului descurcăreţ de a deveni consiler aulic pe lângă transnaţionale şi corporaţii atotputernice, să facă aşa cum îl taie capul. Nu poţi învinui pe nimeni că vrea, în scurta sa viaţă de om, să se chivernisească aşa cum îi vine mai bine. Ceilalţi însă rămânem, recunosc, cu bucuria de a citi paginile – inutile?! – ale lui Ion Ghica, Creangă sau Sadoveanu; intraductibilii noştri… De ce numai ceea ce vor ei e cu socoteală, iar ceea ce dorim noi devine ilegitim? Nu cred că saltul istoric îl vom face aruncându-ne cultura naţională şi limba în care scriem şi publicăm la noi acasă peste bord.
Nu mă număr printre cei care l-au căinat pe Mircea Cărtărescu pentru că, înjurat la anumite televiziuni, şi-ar fi pătat blazonul chiar în anul unor mari isprăvi culturale ale lui (lista Nobel etc.). De obicei, la noi scandalul lansează interesul pentru un om şi o creaţie, chiar şi atunci când expresia lui rămâne joasă… Mi s-a părut însă trist că scriitorul a trebuit să îşi etaleze traducerile pe masa din studioul unei televiziuni ca pentru a demonstra că a făcut şi el ceva treabă la viaţa lui. De parcă valoarea operei, câtă şi cum se înfăţişează ea, ar ţine de numărul şi de calitatea traducerilor, nu de strălucirea ei originară şi originală, în limba noastră…
Astăzi se întâmplă ca, sub raportul creativităţii, să trăim într-una din epocile când o serie de voci de mare valoare se afirmă cu putere în câmpul creativităţii româneşti. Într-un fel, acesta este rodul a peste douăzeci de ani de libertate a circulaţiei, informaţiei şi expresiei în România, a joncţiunii cu atmosfera stimulativă a contactului apropiat şi nefrânat cu Occidentul, ca şi cu restul lumii. Respirăm la larg şi am ajuns să scriem, să pictăm, să compunem în voie despre asta, chiar dacă nu şi într-o tihnă economică.
Să nu ne amăgim însă: analfabetismul creşte, calitatea instrucţiei pare să scadă şi să se îngusteze, problema principalei minorităţi numerice – a romilor – este departe de a fi fost rezolvată măcar pe segmentul şcolarizării, iar populaţia României… scade. Oare ce mai aşteptăm pentru a afirma demnitatea unui popor şi a unei culturi la nivelul aspiraţiilor acestora de până mai ieri? Îşi imaginează cineva că putem fi partenerii unei comunităţi europene înalt tehnologizate fără şcoală şi fără o identitate precizată şi adaptată la nou? Cerem maghiarilor din România să se exprime româneşte corect, când nu suntem dispuşi să ne credităm cultural propria limbă, recurgând la validarea culturală numai şi numai în limba hegemonică a momentului? Deghizarea la infinit în altceva decât suntem, mimetismul slugarnic nu pot fi soluţia şi nu ne asigură credibilitate. Câtă vreme ne discredităm singuri, prin instituţii şi politici naţionale, libera iniţiativă culturală, cât timp educaţia rămâne de un interes secundar, nu vom produce decât cetăţeni derutaţi, mână de lucru ieftină, necalificată, pentru marile corporaţii planetare şi vom fi trataţi ca figuranţi ai istoriei care ne conţine. Destinul românesc aşa cum pare el astăzi? Meteci la noi acasă…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
