Nu doar paramilitarii ucraineni, ci și niște simpli pensionari de limbă rusă aplaudă cînd cad avioanele de pe cer, fie și pline cu civili, doborîte de vajnicii luptători pentru libertate. Ecourile aplauzelor lor, auzite pe Youtube, mi-au trezit o grămadă de amintiri din anii nouăzeci. Pensionarii comuniști bucureșteni care aplaudau minerii sau mergeau la ei să le spună că un student se ascunsese după colț, deși ștau că va urma o bătaie soră cu moartea. Luptătorii pentru libertate din Transnistria (disponibilizați de Armata Roșie după vîrsta de 40 de ani) care blocau linia ferată Kiev-Budapesta împingîndu-și în fața trenului femeile și copiii. Tînăr doctorand în psihologie la începutul anilor nouăzeci, încercam să înțeleg aceste lucruri. Intervievam oamenii. Care poate fi resortul intim al unor asemenea comportamente? Minerii din Petroșani mi-au spus că nu puteau suporta ideea că ei și-au pierdut viața în mină, iar tineri care nu știu ce e munca vor să capete drepturi așa, peste noapte: li se părea că noua libertate pe care unii o căpătau la douăzeci de ani le era furată lor, și voiau să-l nimicească pe agresor. Bărbatul transnistrean cu care vorbeam mi-a răspuns, rîzînd gros: ”Păi doar n-o să dea trenul peste muierea cu copii, nu or fi sălbatici, ea nu riscă nimic, peste mine poate dădea”! Chiar așa: mai mult, el dacă ar fi fost în locul mecanicului de tren ungur, poate ar fi dat și peste muiere și copil. La fel își spun băieții de la Hamas cînd își pun mortierele într-un bloc plin de familii cu copii și încep să bomdardeze cerul protejat de un sistem anti-rachetă al Israelului, construit în ultimii ani. Ei știu că rachetele lor vor fi interceptate și distruse, locul de origine imediat depistat și copiii din bloc vor sări în aer cînd Israelul va reciproca. De dimineață radioul israelian a tot transmis să plece lumea din zonele în care văd că unii trag rachete, că e vizibil, nu se trag din buzunar. Dar lumea nu pleacă, că îi descurajează chiar cei de la Hamas, le spun că e o intoxicare – plus nu au, săracii, unde să se ducă. Fiecare rachetă trasă e astfel întrebuințată direct pentru producerea de copii morți, parte a marelui plan progandistic de a arăta că Israelul e agresor, echivalentul exact al împingerii pe linia de tren a femeii și copiilor.
Aceste strategii se predau. Nu, ele nu sînt doar invenție proprie, se predau în seminare de training. A devenit o artă să îți găsești un loc bine populat cu femei și copii și să începi de acolo să te lupți. Strategia asta are la bază două elemente de succes. Prima, că la popoarele primitive colectivismul e valoarea supremă. Nu te gîndești că tînărul surzit de bîta minerească în cap era un viitor Beethoven, sau fetița strivită de obuz ar fi ajuns o Isadora Duncan, sau că doctorul căzut din cer cu avionul Malaesya Airlines mai avea nevoie de cinci ani de lucru și ar fi găsit un leac la SIDA. Valoarea de carne de tun e mult mai însemnată: ca poporul musulman, sau ortodox să prospere fiecare viață cu potențialul ei e considerată nulă. Importat e să cîștigi în marele design colectiv, să ai o țară a ta, unde Moscheea sau Catedrala Neamului să se ridice falnică deasupra unei țări de săraci din care fug zilnic doctorii, muzicienii sau oricine poate fugi undeva, dar la umbra căreia cei pentru care e prea tîrziu să fugă undeva să privească de jos în sus și să se simtă înălțați. Al doilea element de succes se bazează pe diferența dintre civilizații. Oricît e de politically correct să susținem că nu există civilizații, ci doar oameni, e fals. Cine își pune mortiera între copiii de pe maidan știe că prețul vieții copiiilor acolo unde e el este zero, dar că în țara civilizată moartea unui singur copil, sau răpirea unui soldat pot duce la căderea guvernului. Această diferență a valorii vieții, care e de fapt o diferență a capacității de cenzură a două societăți, că în cea săracă mamele copiilor poate ar da și ele jos guvernul- dar nu au cum, că aici nu e vreo democrație- devine arma cea mai importantă. Arma agresorilor slabi este chiar lipsa lor de civilizație, nepăsarea față de suferința din propriile lor rînduri.
Să-mi fie iertat că aduc discuția la firul ierbii aici și nu operez cu mari agregate, Rusia, Ucraina, SUA sau nu vă povestesc ce se spunea despre John Kerry la Kennedy School de la Harvard cînd eram eu acolo, loc altfel de partea democraților cu trup și suflet, și cît e de ironic că el a ajuns în poziția să conducă lumea. Aștept de pe o zi pe alta să aud că a căzut Bagdadul (nu că aș sti ceva, dar e în aer), ultimii mei prieteni (care se ocupă cu anticorupția) se evacuează din Afganistan, în Ucraina v-am spus din prima că nu o să o luăm în Europa cu frontierele astea și dacă nu le negociem nu ne rămîne decît să ne luptăm pentru ele, și așa mai departe. Nu mai știu nici un război care poate porni pe undeva care nu e pe cale să o facă, așa de prost merge lumea. O să mai scriu eu texte informate și real politik altădată, dacă are careva nevoie de părerea mea despre leadershipul lui Obama sau dacă semnătura mea și a colegilor mei din European Council of Foreign Affairs în The Guardian pentru a cere un ministru de externe european la înălțimea acestor provocări va avea vreun efect.
Azi însă vreau să rămîn la nivel individual. Cînd călătoresc în vreo misiune de cercetare cu un coleg occidental în spațiul postsovietic fac adesea un experiment la ușa unui supermarket, demonstrînd fără greș că în Moldova, sau Kiev, sau Donețk chiar dacă ușa e goală și mai trece încă cineva e cert că acela va încerca să treacă prin mijlocul ușii și să te lovească cu umărul. În Berlin dacă mergi de la foarte vest la foarte est simți imediat diferența. În București e cam fifty-fifty. Un om din doi se ferește. Pe șosele e probabil mai rău. Prin anii optzeci ai secolului trecut se vorbea de Homo Sovieticus ca de o creație a regimului (a apărut în limba română o carte a disidentului Alexandr Zinoviev cu acest nume). E adevărat că mulți lideri Hamas au fost și ei crescuți în lagărul socialist, că să nu uităm că Siria și Palestina erau aliații noștri. Eu am avut la medicină mai mulți colegi de la Fatah, și a fost un moment de neuitat cînd unul a deschis într-un amfiteatru servieta lui diplomat impresionantă, în care avea doar un sandviș bine împachetat și un revolver, care ne-a făcut o impresie cu totul extraordinară (a fost imediat turnat, a venit DIE și l-a luat). Dar ar fi greșit să credem că ideologia comunistă în sine provoacă asemenea manifestări. Orice ideologie colectivistă la săraci, că e marxism sau putinism sau islamism are același efect. Aruncă pe orice fond de lipsă de stimă față de propria persoană și colectivism ingredientele invidiei sociale, față de oameni mai buni sau țări mai prospere și vei obține aplauze cînd cad civili din cer. Facem planuri de dezvoltare, dăm credite, punem asfalt și încercăm de zeci de ani să tratăm încet-încet fondul de nedezvoltare din care se trag toate astea, cu succes în destule țări. Destul însă să apară un demagog ca Putin și ne dă cu zeci de ani înapoi. De asta cei care au ideea să prospere pe această ideologie, cum a făcut Victor Ponta cînd a adus vorba de ortodoxie în campania prezidențială, trebuie taxați drastic, că deschid ușa pe care va intra iadul.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
