La ora aceasta, cele două tabere politice au pierdut contactul una cu alta. Asta e prost – pentru că una încă nu a pierdut alegerile, iar alta încă nu le-a câştigat. În tabăra puterii trezirea e grea, aşa credeau că le va merge unilateralismul pentru totdeauna. Şeful statului a înţeles că Boc şi Udrea trebuie să plece, dar ce nu pricepe este că, indiferent de cine e în opoziţie, el a stat prea mult. Îşi imaginează că mai poate sta până la finele mandatului. Discursurile despre ce face Ponta la Bruxelles nu interesează pe nimeni, chiar dacă nu la Bruxelles trebuia purtată bătălia asta.
Opoziţia nu pricepe că lumea în stradă ar fi de zece ori mai mare dacă ideea că vine ea la putere ar mobiliza pe cineva. Toată lumea cere demisia la toată lumea, constituţional nu mai rămâne nimeni să stingă lumina. Radicalizarea e din vina puterii: nu trebuia să amâne alegerile, cea mai bună supapă, şi nu trebuia de atâtea ori Băsescu să spună că numeşte prim-ministru pe cine vrea el, cum a făcut atunci când o majoritate îl voia pe Johannis. Nu are de ce USL să aibă nici peste 50%, nici să facă nu ştiu ce formă specială de alianţă, e suficient să existe o majoritate în orice combinaţie şi preşedintele ar trebui să numească un prim-ministru din acea majoritate. Dar cine seamănă vânt culege furtună…
Societatea civilă nici ea nu are o viaţă uşoară. În stradă sunt oameni diverşi, majoritatea ieşiţi spon-tan, neplătiţi de vreun partid şi fără să simpatizeze cu nimeni. Vor demisia Guvernului şi ple-carea lui Băsescu. Cred că mare parte din societatea civilă ins-tituţionalizată e de părerea lor, deşi suntem împărţiţi asupra utilităţii de a proclama acest lucru. Primesc mesaje pe adresele mele publice, ca şi pe telefoane pe care rar le deschid, să vin în piaţă, să îmi asum, să fac (am fost marţi la Kiev, miercuri la Bruxelles, joi la Berlin, dar nu de asta nu m-am dus în Piaţă în ultimele zile, ci ca să nu mă tragă în faţa camerei de luat vederi vreun ziarist, făcându-mă, fără voie şi fără îndreptăţire, reprezentant al unei mişcări populare pe care o respect şi o simpatizez, dar atât). În general, e un efort pozitiv al societăţii civile să vorbească cu o singură voce, chiar dacă asta nu e posibil, că nu poţi scăpa de societatea militaro-civilă, infantilisme cu implicaţii bugetare şi alţii asemenea.
Dar cine ascultă în acest haos creat de panica celor de la putere şi nerăbdarea celor din opoziţie? Mai nimeni. Cu toate astea, dialogul, şi nu insurecţia, pe de o parte, sau contrarevoluţia, pe de alta, e singura soluţie. Numai că dialogul nu poate fi cel imaginat de europarlamentarii debarcaţi în weekend acasă şi care, decuplaţi de temperatura oraşului, ne recomandau să ne conversăm cu miniştrii de resort. Dialogul nu poate reporni între partide, pe de o parte, şi între ele şi societatea civilă, pe de alta, decât dacă sunt agreate câteva fundamente. Trebuie însă să dialogăm, nu doar să ţipăm la Băsescu şi el la noi, pentru că avem un rating de ţară şi orice degradare va fi plătită scump tot de noi. Indiferent ce facem, trebuie să cădem la un acord al unei ieşiri din criză, şi încă repede. Guvernul de tehnocraţi e un început. Dar mă tem că nu poate fi sfârşitul.
Băsescu greşeşte dacă îşi închipuie că mai e loc de „business as usual”. El a dat a înţelege că o coabitare e cu neputinţă, a spus singur că nu poate fi factorul de neutralitate pe care îl cere poziţia lui constituţională. În mod normal, în noiembrie ar trebui să ne despărţim şi de el, o dată cu alegerile legislative. Personal, mi-am făcut iluzii că o coabitare ar fi bună, că ar funcţiona ca un mecanism de verificare în cadrul puterii. Greu să mai cred aşa ceva după ultimele lui intervenţii. Ceva s-a defectat, şi grav. Opt ani sunt probabil prea de ajuns… Sigur că opoziţia nu e ideală şi profită, pe alocuri în mod comic, de situaţie. Sub ferestrele mele, au stat câteva zile nişte rable cu afişe despre taxa auto (încolonaţi pe bulevard în spatele jandarmilor de rezervă, care încep din Romană). Îşi mai aminteşte cineva că primul ministru liberal Tăriceanu, importator de maşini noi, a fost cu ideea că piaţa e bună mai ales când e preferenţială? Mai ţine cineva minte că deficitul bugetar a pornit de la un deputat PSD care a vrut să ridice pensiile? Ar trebui, pentru că, deşi azi partidele din USL nu mai sunt conduse de aceiaşi oameni, destui din aceia se pregătesc să devină miniştri, iar timpurile sunt mai grele decât data trecută.
După părerea mea, revenirea la calendarul normal de alegeri, demisia Guvernului şi înlocuirea sa cu un guvern de tehnocraţi sunt soluţii de stabilizare, care ne-ar da timp să negociem câteva elemente de bază ale unei înţelegeri politice, cu scopul de a mai salva ce putem din acest an: fonduri europene, tăieri de cheltuieli mai obiective, memorandumul cu FMI (în linii mari). De unde să-i luăm pe tehnocraţi? Ei, în afară de galeria de ofiţeri acoperiţi de serviciu, îi putem pur şi simplu împrumuta de la diverse organisme publice şi private (BNR, bănci, instituţii europene) pentru câteva luni. Nu am nici o îndoială că acestea îi vor împrumuta, aşa de mare e spaima că nu reuşim nici în acest an să mai atragem nişte fonduri ca să stabilizăm economia. Avem interese comune. Şi am încredere în tehnocraţi că vor tăia cheltuieli mai obiectiv ca dna Udrea, doar cu condiţia să îi ştiu autonomi, adică cu slujba lor viitoare în buzunar. Altfel, şi Cristi Vlădescu era tehnocrat, vorba aceea. Cât despre listă, oricând. Ea există.
Evident, după cum am spus mai înainte la televiziune, alegeri cât mai devreme ar fi fost soluţia ideală care ar fi detensionat situaţia. Dar nu le putem ţine fără cooperarea celor de la putere, aşa că aş negocia un armistiţiu pe prezidenţiale, cu legislative la finele anului. Nu ştiu dacă lumea înţelege bine că fiecare va băga mâna în buzunar dacă ne dă Moody’s o degradare în răstimpul unor prelungite confruntări de stradă. Nu vreau bătălii de stradă şi nici suspendări, ci un compromis, răbdare de la USL contra demisiei în alb a preşedintelui cu data noiembrie şi stabilirea de legislative şi prezidenţiale în acelaşi timp.
Cât despre societatea civilă din care fac parte, ea trebuie să îşi facă datoria şi să ceară unei clase politice care sper că înţelege că nu se bucură de simpatia străzii să agreeze nişte reforme, dacă nu vrea să se ducă votanţii la Dan Diaconescu. La 15 ani după ce am scris Reforma clasei politice, document electoral CDR, nu sunt pe culmea optimismului, dar nici descurajată nu sunt. Propunerile noastre comune trebuie să se oprească la ideologie, unde consider că stânga şi dreapta au dreptul la diferenţe legitime, şi la buget, unde nimeni nu trebuie să ceară lucruri care presupun cheltuieli până nu avem un audit complet al cheltuielilor, şi să privească deci doar fundamentele bunei guvernări, indiferent cine vine la putere. Le puteţi citi aici, www.romaniacurata.ro, şi cum nimic nu e definitiv zilele astea, puteţi să mai adăugaţi la ele. Respectaţi însă acelaşi lucru pe care îl cerem Guvernului, nu cereţi abstracţiuni şi cheltuieli, hai să îi oprim pe ei de la astea şi să nu mai facem şi noi. Ce ne aşteaptă pentru a creşte competenţa celor care guvernează, ca şi a celor care protestează, e enorm, dar asta trebuie să facem în anii care vin indiferent ce altceva facem.
Asta e. Acum, să vedem cine se sacrifică să fie prim-ministru pentru opt luni. Că va trebui să contribuim toţi să i se dea sabatic de unde vine…
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
