Lumea nu a prea votat. Putem explica asta in multe feluri, de la lene la plictis, de la sastiseala de politicieni la greata de politicianism (cam la fel, insa nu chiar acelasi lucru), pofta mai mare de loisir si afaceri, spaima de criza sau inconstienta, nu asta e important… Mai sigur este doar sa constatam faptul ca atare. Lumea nu s-a dus cine stie cat la vot. Intre 86,19%, procentul prezentei la urne in 1990 – in Duminica Orbului –, si 34,48% duminica trecuta, de Sfantul Andrei (patronul… lupilor!), este o diferenta uriasa. Cei circa douazeci de ani ce despart cele doua runde electorale amintite fac cat un schimb de generatii si o pierdere a iluziilor. Acest interval de timp pare sa fi convins lumea de lipsa de centralitate a actului politic. Toti absenteistii ignora fara insomnii zarva politica, efectele deciziei politice, conduitele politicienilor, cu bune si cu rele, iata.
Asistam, s-ar zice, la o accelerata degradare a conditiei politicului. Mitul tehnocratului capabil este doar unul dintre cele care sapa la baza prestigiului unei functii de care societatea s-a folosit mai mereu, intr-o forma sau alta, in viata ei publica. Declinul politicii in Romania de astazi, explicabil circumstantial si tintit, ramane in parte de neinteles daca nu se iau in seama si alte aspecte, unele mostenite.
In teritoriile locuite de romani, politica a fost, vreme de secole, exercitata si practicata de o mana de oameni, cel mai adeseori straini. Intai au fost regii cumani, hanul tatarilor, monarhii maghiar si polonez, sultanul turc si imparatul austriac. Pe urma, mai aproape, au fost, mereu, cativa boieri si cativa nemesi, dintre care unii fanarioti, de la o vreme, altii maghiari, mai tot timpul… si uite asa, secole si secole de-a randul, romanii au vazut, pe pielea proprie, ca se poate trai, cumva-cumva, si fara exercitiul puterii, la poalele acesteia, prin paduri si poiene, vazandu-ti de treaba, avand in grija satul, bordeiul sau satele si culele proprii.
Cand a venit, in fine, modernitatea cu modelul participativ occidental, mereu, dintr-o lipsa de exercitiu si de stiinta a autocalibrarii, romanii au alunecat ba catre regimuri oligarhice, ba catre dictaturi personale, ba intr-o balacareala si o trancaneala democratica fara substanta.
Acum, la toate aceste traditii se mai adauga ceva. In general, noua varsta a civilizatiei noastre propulseaza in avanscena marii actori politici, de dimensiuni suprastatale. Cum-necum, statul roman, articulat intrucatva si coerent intr-o anume masura, cu toate tarele sale, si-a delegat din atributele suverane, ramanand si mai despuiat decat era dintr-o nevoie pe care nu a interiorizat-o suficient. Drept care, in loc sa faca din aceasta un avantaj, scapand in buna masura de riscurile garantarii securitatii colective romanesti pe cont propriu, el s-a trezit imputinat si nelinistit. Cum va mai ascunde el slaba gospodarire si carmuire din interior, daca si gloria prestigiului extern potential i s-a anulat?
Ca parte din UE, asadar dintr-o structura transstatala si de macroformat, Romania si-a pierdut cu totul busola politica. Ba incearca sa faca gesturi de convenienta menite sa sugereze o racordare la modelul Vestului Europei, ba critica spumegand asa-zisele imixtiuni ale acestuia in politica interna, ba se pierde in lupte penibile intre lideri si forte politice interne, nesesizand sau nepasandu-i de marile linii de evolutie ale comunitatii europenilor… Unde mai pui ca o revenire la visul de aur al micului autocrat local este exclusa in conditiile globalizarii, in care UE lupta din rasputeri sa tina pasul cu SUA, Japonia, tigrii asiatici, CSI si, tot mai mult, cu China si India… Actorii-gigant s-au inmultit, lumea se misca, Europa nu poate intarzia la intalnire fiindca pe Dambovita, Bahlui sau pe Mures cineva s-a aplecat sa isi lege siretul, gafaind transpirat.
Dar uite ca poti face afaceri, de bine, de rau; poti circula prin lume fara oprelisti; iti poti cumpara, daca ai cu ce, o mica proprietate, ceva pamant sau trei odaite joase, la bloc… La ce bun atata politica?!
O lovitura de ultima ora data prestigiului politicii vine insa dinspre criza economica. Nesabuinta bancherilor a facut ca presedintii de state, guvernele si liderii de tot felul sa iasa la inaintare si sa asume ei sarcina rezolvarii situatiei deteriorate a economiilor. Cum au inteles insa acesti oameni sa o rezolve, s-a vazut deja: interventii stataliste, propuneri de noi organisme de paza, planuri greoaie pentru viitorul apropiat… Oricine vede aceste decizii le poate descifra fara multa osteneala ca pe niste semne de slabiciune politica. In aceste conditii, sa te miri ca lumea prefera un show umoristic la televizor decat sa iasa in frigul iernii ca sa voteze? Sa voteze ce?! Mereu si mereu, numai ce se vede: un cerc tot mai ingust al incompetentei, in care pasele devin tot mai scurte, iar obrazul mereu mai gros.
