Când bombardierele amenință o țară – deocamdată mai în glumă, mai în serios -, ce poate face acea țară? Ea se poate îmbățoșa, împroptindu-se pe picioare și oferind spectacolul unei cavalcade de declarații patriotice și belicoase. Ori poate încerca să aplaneze lucrurile prin temperanță și tact diplomatic. Le poate face, desigur, pe amândouă, prin actori publici și prin voci diverse. Dar poate ea fi sigură că astfel amenințarea nu se va împlini? Istoria este plină de viclenii, exemplele se găsesc încă în cărțile lui Herodot și Strabon, în Tit Liviu și în Suetoniu, nu ai de ce merge mai departe.
Politicienii pot ieși la scenă deschisă cu declarații menite să liniștească ori să mobilizeze cetățenii. Patrioții improvizați sau de consistență se pot pune de acord unii cu alții, chemând națiunea aproape. Important rămâne, totuși, ce simte și ce face cetățeanul țării amenințate. Niciun aparat de stat și militar, oricât se sofisticat dotat cu arme și muniții, nu poate apăra un ideal în care lumea nu crede. Ce este o țară dacă nu ideea care articulează în jurul ei cu fermitate și cu forță sufletească o întreagă comunitate formată din milioane de oameni?
Un om de stat contemporan dintr-o mare putere relativ învecinată, trufașă prin vocație și dominantă printr-o întreagă istorie, se încruntă la noi. Acolo, o ridicare din sprânceană este echivalentul unei furtuni din Carpați. Însă noi cunoaștem furtunile, am trăit și am crescut printre ele. În felul nostru, ne-am dovedit de atâtea ori în istorie indestructibili încât nu e deloc sigur că percepția de care se învrednicește încruntatul îi va oferi o imagine sigură. Acest lucru s-a mai întâmplat în trecut și se mai poate întâmpla. Trăim în vremuri când inși solitari, mânați de o himeră, dau de furcă unor întregi armate și servicii speciale. Cum își poate cineva închipui, atunci, că lucrurile se mai pot rezolva doar cu bombardiere?
Ce face cetățeanul simplu care se simte vizat și amenințat în viața lui cotidiană de survolările intempestive ale unei mari puteri cu picioare de lut? Se pregătește sufletește și în toate celelalte chipuri pentru eventualitatea unui eveniment nedorit, care să îi arunce în aer liniștea. Încă în România nu s-au încheiat dezbaterile cu privire la tragedia națională din vara-toamna anului 1940, când trei state învecinate – nu și prietene – au tăbărât asupra noastră să își ceară drepturile. A fost bine că s-au plecat spinările, renunțându-se la bucățile respective de țară? Sau trebuiau începute din prima clipă lupte de gherilă în fiecare tufiș, pe fiecare stradă, oriunde și în fiecare clipă, cu toți semeții invadatori? Avem o nesiguranță că atunci a fost adoptată cea mai bună soluție. Ce am face noi astăzi? Am suporta stoici suferința unei noi agresiuni, bazându-ne doar pe armată și pe profesioniștii parării războiului? Ori am apuca, fiecare după puteri, instrumentele aflate la îndemână, pentru a ne asigura că tot ceea ce iubim și avem rămâne al nostru? Desigur, suntem în interiorul unei mari alianțe internaționale și primim asigurări dintre cele mai substanțiale. Dar cred că nu își imaginează cineva că lucrurile, într-un asemenea caz, ar putea trece lin, în zbor, pe deasupra noastră…
Principala forță a României rămâne pe mai departe… România. Fiecare loc, fiecare suflet mai cu seamă, toți cei care alcătuim ceea ce numim proiectul de a continua România într-un sens pacific și construind o demnă prosperitate relativă pentru nu cât mai mulți, ci pentru toți cetățenii noștri, noi suntem România și, orice ne-ar explica vreun încruntat cocoțat pe tronuri oficiale trecătoare de prin alte părți, știm mai bine decât oricine cine suntem și ce reprezentăm.
Desigur, suntem toate cele pe care le știm, cu bune și cu rele. Dar suntem – aflăm, iată, acum – și pietricica din cizma unui personaj enervat, iar asta poate produce mari neplăceri la mers. Să nu iasă, Doamne ferește, cu vreun șchiopătat mai serios dintr-un fleac de enervare.
Avem și politicieni grăbiți, colerici. Dar cine suntem, asta știm, cu siguranță, mai bine decât alții care cred că ne învață propria noastră identitate, în virtutea unei cunoașteri clișeistic-propagandistice. E bine ca încruntații să se încrunte la ei acasă, abordând chestiuni la care se pricep mai bine. Cu românii e un pic mai complicat, s-a văzut asta încă de când marii istorici interbelici se întrebau ce e cu ei, primind răspunsul sarcastic, dar și serios, în același timp, al lui Gh.I. Brătianu: românii sunt „un miracol și o enigmă istorică”, place sau nu asta.
Că nu putem asista calmi și senini, aprobând din cap, ca pe ceva firesc, expansionismele de vreun fel sau altul e nu numai rezultatul unei opțiuni pentru libertate și democrație, ci chiar mai mult: consecința unei istorii de umilințe și cuceriri pe care nu o mai suportăm și nu o vom mai tolera vreodată.
Să sperăm însă că enervările momentane trec ca guturaiul; cu sau fără medicamente. De nu, vorba cronicarului. Încă n-am murit. Și chiar de-ar fi rău, există lucruri pentru care merită mai degrabă să mori, decât să trăiești uitându-le…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
