Mai multe veşti recente întăresc poziţia de lider a României la capitolul ineficienţă în educaţie şi în materie de nereprezentativitate culturală. Cea mai neaşteptată pentru mine, recunosc, a fost o dispoziţie a MEN semnată de noul ministru, Daniel Barbu, cu aplicabilitate în zona concursurilor pentru posturi didactice în universităţi. Conform acestui ordin, lămuritor în multe privinţe, începând cu acest moment nici o editură românească nu califică autorii sau lucrările publicate în ţară. Decizia este aiuritoare nu doar fiindcă ministrul – ca şi majoritatea autorilor români de cărţi, poate chiar toţi, fiindcă rămâne o întrebare dacă, în prezent, există vreun român care a publicat volume exclusiv în străinătate, ignorând sau dispreţuind cu totul piaţa culturală naţională – este autorul câtorva titluri apărute la noi. Ea se prezintă astfel şi pentru că dă de-a dura, dintr-o singură mişcare, toate eforturile de până acum ale propriului minister de a motiva cercetătorii, editorii, redacţiile periodicelor ştiinţifice să se aducă la un numitor comun cu producţia internaţională, utilizând instrumente de măsură comune şi intrând pe hărţile cultural-ştiinţifice de dincolo de graniţă. Am scris, nu doar o dată, despre această grabă pragmatic-arivistă a integrării prin autonegare pe un ton critic. Mi se părea că una este compatibilizarea cu Occidentul, şi alta pitirea în paturi procustiene fără o mai adâncă, totuşi, chibzuinţă. De astă dată însă, lama lui Damocles a tranşat chestiunea gordiană a culturii naţionale recunoscute oficial, în mediile academice, optând pentru colonialismul cultural făţiş. În noile condiţii, nu m-ar mira deloc ca fâsâiala şi sleirea editorială de acasă a ştiinţei româneşti să prilejuiască înflorirea explozivă a caselor de editură din Republica Moldova, din răsăritul Ungariei şi din Voivodina. Fiindcă, să fim serioşi, nu e MEN mai inventiv decât intelighenţia românească universitară în ansamblul ei…
Un alt scandal iese la suprafaţă însă. Este cel al revistelor literare româneşti gestionate de Uniunea Scriitorilor. Ştie toată lumea, din vremea răposatului critic literar Laurenţiu Ulici, că în situaţia precară material a USR – organism coeziv, care nu-şi lasă pensionarii să moară de foame şi se zbate cum ştie şi cum poate pentru asigurarea unui minimal respect pe seama scriitorului în cetate – soluţiile găsite cu un deceniu şi ceva în urmă au fost cele ale săracului: închirierea propriului sediu, clădirea unui hotel… O vreme a mers aşa, de parcă o parte din impozitele statului nu ar trebui să meargă şi înspre oamenii de condei, plătiţi, prin redacţii, cu salarii rizibile. Acum însă, iată, nu mai merge. Iar faptul cade bine într-un moment când din toate părţile noii cosmopoliţi politici şi culturali consideră limba noastră şi cultura pe care o întreţine şi o reproduce o valoarea facultativă. Ziarele dau şi ele o mână de ajutor, căutând să arate că, de fapt, USR e o bandă de veleitari fără talent. Păi, aşa poţi desfiinţa orice adunătură profesională, ba chiar şi partidele politice, fiindcă nicăieri nu vei găsi numai oameni de talent indubitabil şi genii, ci şi trudnici al căror efort naşte produse discutabile estetic, ba chiar moral. Fostul premier crease un program pentru cultura scrisă naţională. Acum, dintr-o dată, nu se mai poate. Începe, aşa, uşor, să nu se mai poată chiar nimic.
Suntem, am mai spus-o, într-un moment crucial în care, din motive pe care le putem discuta, televiziunile cad una după alta, revistele culturale nu mai apar, iar editurile din România – în integralitatea lor – sunt trântite în lada de gunoi. La o asemenea scară nu cred că poate fi vorba despre simple coincidenţe, într-un context istoric în care Parlamentul tocmai şi-a discutat superinviolabilitatea, după ce, mai întâi, şi-a dublat numeric componenţa, atingând recordul homeric de a nu mai încăpea nici măcar în Casa Poporului. Mă întreb de ce oare nu se autodesfiinţează şi el, împreună cu Guvernul şi cu Preşedinţia, aplicând – cu mare întârziere, e drept – o inscripţie anonimă de pe un zid clujean din anul 1990: „România, al 51-lea stat al S.U.A.!“. Dacă e prea greu aşa, internetul anulând oceanul numai în ce priveşte viteza comunicaţiilor virtuale, nu şi în materie de deplasare fizică, de ce nu rugăm Comisia Europeană să ne integreze nemijlocit şi fără ezitări în totalitate, interzicând vorbirea şi scrisul în română şi propunându-ne frangleza sau esperanto ca idiom obligatoriu? E mai aproape, suntem deja pe calea cea bună, se face repede şi pe faţă.
Aaaa, mai sunt unii cărora le place să guverneze şi care, în acelaşi timp, se exprimă un pic mai greu în limbile – deocamdată – străine de mare circulaţie? Sau nu vor să împartă ceea ce agonisesc pe cont propriu mânându-ne şi adunându-ne? Asta să fie problema? Parcă n-aş crede. Pentru cei care socotesc că lozinca lor este „Integrarea în limitele intereselor personale“ nu poate fi imposibil să îşi regândească acele interese, autoinjectându-se în şirul birocraţiei europene comunitare. Sunt şi acolo avantaje, de ce i-am căina…
Sunt curios, totuşi, dacă floarea inteli-ghenţiei noastre va socoti şi de astă dată că trebuie să facă proba capacităţii sale totale de comprehensiune lăsând-o moartă şi plecând capetele cu speranţa că, la urma urmei, ce mi-e că public româneşte la Bucureşti, Iaşi sau Cluj, ce mi-e să apar în aceeaşi limbă la Novi Sad, Gyula sau Chişinău… Aştept cu umor să văd reacţia editorilor ale căror câştiguri, şi aşa destul de precare, se vor împuţina radical după comutările acestea de factură administrativă… Şi, mai ales, aştept ceea ce se anunţă deja: guvernări româneşti cu dispreţul afişat făţiş faţă de limba şi de cultura
română.
Lumea politică nu ar trebui să se joace iresponsabil cu valorile fundamentale ale naţiunii noastre, pentru că ele dau şi întreţin identitatea colectivă de la care ne revendicăm. Nici Europa ori America nu ar trebui să tolereze asemenea excese iresponsabile, fiindcă ştim din istorie: asemenea epifenomene vin şi trec, dar rănile se vindecă greu. Şi Europa, şi SUA au nevoie de o Românie verticală şi loială, de parteneriate demne şi de condiţie egală, într-un spirit fratern şi de democraţie. Cei cu reflexe de slugi penibile nu pot fi decât nişte ipocriţi pe care nu se poate conta în nici un sistem.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai.
