Pentru prima oară săptămâna trecută s-ar fi zis, timp de vreo 24 de ore, că presiunile celor mai importante puteri democratice ale lumii au avut un oarecare efect moderator măcar asupra lui Victor Ponta.
Afirmaţiile sale din „The Guardian” despre coabitarea la care a fi dispus în cazul invalidării referendumului pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu păreau un prim pas spre normalitate, lăsând loc de ceva speranţe cu privire la o diminuare graduală a crizei politice. Dar apoi Crin Antonescu a sărit prompt să îngroape iluzia pipei păcii printr-un atac dur la adresa preşedintelui CE Barroso pentru îndrăzneala de a-şi fi bagat nasul, „de undeva, din vacanţă”, în ciorba dâmboviţeană. Într-un final apoteotic, sempiternul Ion Iliescu a denunţat „sosirea intempestivă” a subsecretarului de stat al SUA, Philip Gordon, la Bucureşti pentru a le da moştenitorilor democraţiei originale româneşti o serie de lecţii despre statul de drept.
Cum potrivit repetatelor afirmaţii ale lui Crin şi Victor marea problemă a României rezidă în lipsa de informare a cancelariilor occidentale privind recentele evenimente politice din România, rămâne greu de înţeles în ce ar consta păcatul lui Barroso şi Gordon din moment ce au dorit să se informeze „direct de la sursă” despre cele petrecute?! Că doar vizita adjunctului secretarului de stat american a fost suficient de lungă pentru a se desfăta inclusiv cu niscaiva „analize politice” marca Antena 3 şi a se familiariza în consecinţă cu retorica şi valorile cu care USL doreşte să blagoslovească românii. Cu ajutorul nepreţuitelor Antene, Gordon se va fi dumirit negreşit că cei doi şefi ai USL se luptă de zor pentru salvarea unei Românii dorite de ei şi, desigur, de „Felix”, şi că într-o astfel de situaţie de beligeranţă este până la urmă normal ca duo-ul să se mai piardă cu firea şi să o ia zdravăn pe arătură. Fireşte că la văzul bizarilor invitaţi din studiourile Antenelor orice spectator occidental ajunge să se întrebe curând de ce Victor şi Crin nu ţin deloc să se înconjoare de diplomaţi, jurnalişti, savanţi şi experţi veritabili – măcar pentru a învăţa cum să-şi cosmetizeze veleităţile agresive şi retorica profund anacronică.
O astfel de sarcină s-ar demostra, ce-i drept, grea chiar şi pentru „profetul de la Dămăroaia”, Silviu Brucan, sau pentru „morsa competentă” Bodgan Chirieac – care acum câţiva ani încă asigura de zor investitorii străini via Pro TV că au zero motive să se teamă de surprize neplăcute din partea ţării şi a politicienilor ei. Dacă mai trăia, Brucan s-ar felicita indubitabil din nou pentru decizia de a se fi distanţat de Iliescu încă din 1990. Mai nou, după 22 de ani de la sângeroasele evenimente din 1989 Întâistătătorul FSN nu se poate decide dacă nişte cercetări preliminare ale procuraturii pentru suspiciuni de fraudă masivă la recentul referendum aduc mai mult a teroare stalinistă din anii ’50 sau a „misiune de esenţă fascistă”. Presupun că etatea îşi spune cuvântul şi că memoria l-a lăsat serios, altfel Iliescu n-ar trebui să aibe asemenea dileme din moment ce a fost un membru activ al aparatului coercitiv de stat al lui Gheorghiu-Dej. Dacă după 1990 se obosea vreodată să aplice pentru o bursă Fulbright, ar fi avut ocazia să constate că sistemul judiciar din SUA acordă o atenţie specială oricăror fraude electorale, chiar şi celor de dimeniuni infinit mai reduse decât cele semnalate pe 29 iulie în mai toate judeţele din Oltenia.
Manipularea grosieră a lui Ponta din ultimele zile, declaraţiile sale mincinoase despre teroarea în masă declanşată, chipurile, de procurori la ordinul „dictatorului” Băsescu împotriva celor 7,4 milioane de oameni care au votat pentru demiterea sa laolaltă cu tăcerea mormântală a premierului pe tema dimensiunii fraudelor anchetate în fiefurile baronilor PSD constituie, din punct de vedere al Occidentului, o nouă mostră a credibilităţii şi seriozităţii actualilor guvernanţi români. A declara că anchetele unor procurori, care în România anulului de graţie 2012 acţionează în deplină conformitate cu standardele europene, ar reprezinta „poliţie politică”, a afirma senin că aceştia ar utiliza aceleaşi metode ca predecesorii lor comunişti împotriva protestatarilor braşoveni în 1987 îl acoperă de ridicol atât pe premierul, cât şi pe procurorul Ponta. Halucinanta afirmaţie va fi convins de-acum până şi lideri occidentali mai îngăduitori la adresa sa că nu mai sunt speranţe ca acesta să-şi revină din delir şi deci nici pentru acţiuni guvernamentale corecte. Este bine ştiut că diplomaţii occidentali acreditaţi la Bucureşti s-au plâns deja cu luni bune înaintea izbucnirii crizei politice de probleme serioase întâmpinate la capitolul dialogului cu USL – evitat cu obstinaţie de reprezentanţii Uniunii. Concluzia destulor diplomaţi a fost, prin urmare, că USL nu dispune de argumente logice, coerente şi convingătoare pentru a putea oferi posibilitatea unui dialog constructiv.
În mod vădit, pentru Iliescu şi emulii săi pseudosocialişti şi -liberali orice încercare de dialog iniţiat de un diplomat sau emisar din spaţiul euroatlantic echivalează cu o provocare. Mai mult – se isterizează chiar şi atunci când, dată fiind opacitatea uselistă, oficialii occidentali se adresează opoziţiei şi societăţii civile pentru a-şi putea forma o opinie. Probabil că în prezent coaliţia ar prefera până şi dezastrul închiderii ambasadelor marilor puteri occidentale la Bucureşti decât perpetuarea dialogului firesc şi constant al diplomaţilor străini cu varii reprezentanţi ai vieţii politice şi civice autohtone. Pe vremurile guvernării Năstase, Iliescu şi apropiaţii săi încă mai ţineau principalele ambasade occidentale sub o supraveghere relativ strictă a serviciilor secrete. După ce era penibilelor filaje a apus în sfârşit, serviciile de informaţii româneşti au câştigat, în timp, încrederea partenerilor din SUA şi statele-cheie ale UE.
Acum, coaliţia USL se vede confruntată cu un Occident care anunţă răspicat că îi „pasă de democraţia din România”. Lupta pentru preîntâmpinarea transformării ţării într-o tiranie a baronilor locali şi penalilor transpartinici a atins între timp dimensiuni de-a dreptul titanice. Dar deznodământul ei rămâne până la urmă dictat şi de numărul românilor decişi să i se alăture.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
