Interviul acordat de Jose Manuel Barroso postului de radio bulgăresc Novinite aduce câteva precizări foarte importante pentru poziţionarea vârfurilor europene în ceea ce priveşte chestiunea europenităţii României şi Bulgariei. După cum se ştie, criza economică declanşată în 2008 a catalizat şi a înteţit reacţii reticente la adresa celor două state primite în clubul european deodată şi oarecum împreună. Problema acceptării acestor ţări în spaţiul Schengen a deschis dosarul criteriilor înfăptuirii acestui pas. Căci, deşi condiţiile formale, clar stipulate şi negociate, au fost îndeplinite cu succes, s-a considerat că atingerile aduse democraţiei, insuficienta stopare a corupţiei şi, în general, precara conformitate cu principiile care stau la baza Europei unite sunt de natură a tergiversa primirea celor două ţări. Din interiorul Uniunii s-au făcut auzite distinct voci care cereau amânarea integrării în Schengen a românilor şi a bulgarilor, ceea ce a şi declanşat anumite reacţii oficiale (precum cea a preşedintelui Traian Băsescu, ce îndemna la boicotarea produselor olandeze ca urmare a opoziţiei nete a Ţării Lalelelor la dorinţa statului român). Se conturase, astfel, o tensiune între cei care socotesc că se cuvine respectată litera înţelegerii şi cei după care spiritul înţelegerii de la baza Europei unite este mai important. Or, faţă de aceste precedente, Barroso spune acum, neechivoc, că „Bulgaria şi România îndeplinesc criteriile pentru aderarea la Schengen şi cred că va fi corect să li se acorde o şansă cât mai curând”.
Poziţionarea liderului european în direcţia tranşării formale a chestiunii, amânând neconcordanţele cu spiritul ce prezidează Comunitatea Europeană poate fi rezultatul unei decizii pragmatice. Adeseori formele generează conţinuturile dorite, creând realităţi noi. Dar Barroso a mai adăugat ceva, cu gândul la refuzul anumitor pieţe europene ale muncii de a se deschide către români şi bulgari şi ca un ecou la accentele xenofobe articulate în anumite părţi ale vestului: „Nu trebuie să creăm cetăţeni europeni de rangul întâi şi de rang secund. Comisia Europeană este de partea celor care doresc o Europă puternică, unită şi deschisă; vom face totul pentru ca ţările membre să nu aibă statute diferite. (…) Cred în unitatea Europei şi cred că suntem mai puternici când suntem uniţi”, a declarat Barroso.
O asemenea poziţionare fermă împotriva accentelor discriminatorii ale unor participanţi la creaţia unională din emisfera occidentală se cuvenea făcută mai din vreme de către toţi cei care socotesc că sunt îndreptăţiţi să vorbească în numele apărării principiilor europene. Nu este însă prea târziu şi nici inutil ca prima voce a Europei să o spună clar: Europa poate deveni puternică punându-i împreună nemijlocit şi fără restricţii provenind din prejudecăţi şi temeri pe toţi cei care vor să o construiască. Nu putem apăra ideea unei Europe exemplare în democraţia ei fără a renunţa la privilegiile unora prin apăsarea şi refuzul altora. Grav este că aparenta respingere etnică ascunde, de fapt, o rejectare socială. O Europă bine aşezată în condiţia ei refuză să fraternizeze cu o alta, atinsă de sărăcie. Ipocrizia este mare, câtă vreme decenii la rând – şi chiar şi acum – cei respinşi făţiş sunt primiţi, totuşi, pe uşa din dos, pe piaţa neagră, neasigurându-li-se nici respectarea demnităţii personale, nici dreptul la minimale condiţii de muncă şi de igienă, nici prezervarea sănătăţii, şi nici răsplăţi corespuzătoare. În acest fel, înşişi marii inclemenţi participă la perpetuarea infracţionalităţii şi a nedreptăţii în Europa, la segregarea acesteia în spaţii ale opulenţei şi securităţii sociale, şi spaţii ale pauperităţii şi ale delincvenţei permanentizate.
În fine, Barroso distinge, pe bună dreptate, între cei care deţin toate drepturile europene, dar strâmbă din nas în faţa dificultăţilor de creştere, exprimându-se ca nişte sceptici cu privire la proiectul european de pe urma căruia trag destule foloase, şi cei care, dornici să spargă cercurile de fier ale constrângerilor legale pe care anumite guverne le tot prezidează, îşi păstrează cu consecvenţă opţiunea europeană şi încrederea într-un spaţiu european al libertăţilor civice şi al securităţii individuale şi colective.
Important este că Barroso nu vorbeşte în nume personal, ci în calitatea lui oficială şi aducând explicit de partea propriilor angajamente şi Comisia Europeană. El nu ignoră că în direcţia afirmaţiilor lui va avea de întâmpinat rezistenţe notabile chiar în inima Europei unite, în „nucleul ei dur”. Reproşurile interminabile aduse României şi Bulgariei pe seama nerezolvării chestiunii populaţiei rome – dar pe care nici Vestul nu se dovedeşte în stare să o rezolve amiabil, fără tensiuni şi cu instrumentele civilizaţiei -, etalând faţa urâtă a rasismului, nu îi vor face misiunea uşoară liderului unional. Dar cel puţin acum, în al doisprezecelea ceas, când unele ţări anunţă intenţia de a părăsi UE sau flutură drapelele defetismului, exprimându-şi opinia că din criza euro şi, în general, din cursul actual al istoriei Europa comunitară nu va scăpa cu bine, anunţarea intenţiei Comisiei Europene de a sprijini integrarea democrată şi corectă a ţărilor care doresc cu adevărat să existe în interiorul acestui organism are o importanţă programatică şi strategică ce nu trebuie estimată.
S-ar putea ca norocul istoric al României să nu se fi terminat, în pofida strădaniei politicienilor noştri actuali de a demonstra, cu o majoritate perplexantă, contrariul. Orice ar fi, combaterea corupţiei, a contraperformanţei în guvernare şi în administrarea înnoitoare a ţării, nu trebuie oprită cu nici un chip. Dimpotrivă, sprijinul lui Barroso şi al Comisiei Europene ar trebui să atragă atenţia asupra necesităţii de a se depăşi eternele dispute pro şi anti-Băsescu. Se vede cu ochiul liber: interesele ţării se joacă dincolo de siluetele unor lideri individuali, pe planuri mai ample şi mai semnificative.
