Continuăm să vedem, an de an, că România mai are cale lungă de bătut până să ajungă o democraţie consolidată. Nostalgia după Nicolae Ceauşescu exprimată recent de 41% din respondenţii sondajului de opinie IRES nu face decât să confirme această realitate. Actualmente, avem de-a face, se pare, cu un miopism relativ generalizat al populaţiei în materie de privaţiuni trăite în perioada anilor ’80, faţă de care măsurile de austeritate anunţate în mod neinspirat de Traian Băsescu par de-a dreptul blânde.
Totuşi, rămâne să ne întrebăm dacă România anului de graţie 2010 este pregătită pentru o nouă dictatură?! O soluţie autoritaristă necesită, mai întâi de toate, un număr de grupuri sociale mobilizate, precum şi o serie de indivizi implacabili dedicaţi ideii de guvernare arbitrară. Asemenea grupuri sunt însă greu de identificat. Înainte de 1945, Armata şi Biserica erau pe departe instituţiile cele mai sceptice la adresa trendului de democratizare care cuprindea din ce în ce mai multe state din Europa. Astăzi, cele două instituţii par absolut mulţumite de stadiul profund deficitar al democraţiei româneşti, dat fiind că le satisface atât pretenţiile materiale, cât şi cele de statut. Deşi deasupra funcţionărimii româneşti pluteşte sabia disponibilizărilor, nici măcar o armată întreagă de birocraţi nu ar deţine suficientă putere coercitivă pentru a-şi putea impune voinţa asupra întregii societăţi. Dacă furia şi/sau disperarea s-ar traduce în autoritate politică, locuitorii unor regiuni defavorizate precum Hunedoara sau Neamţ trebuiau să fie de mult în fruntea cercurilor puterii, dar suferinţele lor continuă să fie ignorate, aşa cum sunt trecute cu vederea şi nemulţumirile celor din suburbiile Capitalei.
În România, tocmai Parlamentul, sistemul judiciar şi presa, considerate oriunde în lume drept piloni ai democraţiei, sunt instituţiile care fie militează fervent în vederea blocării unor reforme sau noi instituţii ce ar putea conduce la consolidarea democraţiei, fie instigă la respingerea acestora. Probabil că printre cei care percep epoca Ceauşescu drept benefică atât pentru destinele indivizilor, cât şi pentru naţiune pe ansamblu se vor număra şi destui tineri – nu au trăit acele vremuri, iar ceea ce ştiu despre ea au aflat preponderent din auzite. Dar tineretul român se prezintă astăzi în mare parte depolitizat şi dezideologizat, ca atare, pot exista cel mult câteva grupuri izolate dispuse să susţină idei revoluţionare sau chiar să treacă la acţiune. Fanaticii şi idealiştii convinşi că soluţia rezidă într-o mână de fier au, la rândul lor, nevoie de o viziune – una despre transformările prin care trebuie trecută o societate ce se doreşte purificată prin focul dictaturii. Imensa apatie a societăţii autohtone, trezită din toropeală cel mult cu ocazia îndrăgitelor vizite la shopping-mall-uri sau hipermarketuri, i-ar dezumfla însă rapid şi pe cei mai fanatici – nici un agitator care ar chema la o nouă ordine socială nu are, în prezent, şanse să învingă indiferenţa şi placiditatea românilor.
Orice cauză politică, fie ea nobilă sau sordidă, presupune solidaritate – cu alte cuvinte, un număr considerabil de oameni dispuşi să renunţe la individualismul lor în vederea îndeplinirii unor deziderate comune, dar impersonale şi realizabile doar pe termen lung. În România, vremurile de relativă bunăstare s-au dovedit scurte – au durat doar cinci ani, perioadă în care societatea s-a demonstrat compusă predominant din individualişti înverşunaţi, ale căror aspiraţii s-au rezumat, de regulă, doar la achiziţionarea de noi bunuri de consum sau la concedii în străinătate mai mult sau mai puţin costisitoare. Acum, când cei mai mulţi dintre ei se trezesc în bătaia directă a vântului austerităţii, nu dispun de suficiente legături interumane şi nici de înţelegere din partea concetăţenilor pentru a putea conta pe vreun sprijin în lupta lor pentru supravieţuire. Comunismul a anesteziat spiritul civic, de interacţiune şi cooperare interumană, iar era postdecembristă, cu toate libertăţile ei, nu a adus nici o regenerare a acestuia.
În sondajul IRES, 57% din respondenţi au declarat că regretă căderea comunismului. Probabil că această atitudine extrem de caritabilă faţă de un sistem statal expirat se datorează marilor deziluzii ce au urmat – cel puţin în România – căderii sale. Gradul de nemulţumire, de peste 80%, al populaţiei faţă de actualul sistem este imens, iar în ţări precum Ungaria, Serbia şi Grecia ar provoca o îngrijorare pe măsură la cel mai înalt nivel, dat fiind că autorităţile ar şti că urmează proteste şi violenţe de stradă. Cele trei ţări enumerate dispun însă toate de o certă tradiţie revoluţionară, tradiţie care lipseşte din mai toate etapele istoriei României. Ţara tânjeşte după un personaj proteguitor, în mod ideal chiar un despot binevoitor, cu alte cuvinte, după un soi de Tito autohton. Iliescu putea prelua acest rol, dar l-a „ratat” la puţine luni după accederea la putere, o dată cu agrearea împărţirii avuţiei naţionale între complicii şi acoliţii săi. Doar o mână de directori de fabrică, gen Constantin Roibu de la Râmnicu Vâlcea, au reuşit, de-a lungul ultimilor 20 de ani, să se distribuie măcar în plan local pe post de salvator economic.
Pe români îi aşteaptă vremuri grele – şi nu doar din cauza crizei deficitului. Vor trebui să înveţe că, pentru a dăinui, o naţiune trebuie să se dedice, în primul rând, binelui public, optimizării perpetue a setului de măsuri care susţin exclusiv interesul public, şi nu să caute personaje providenţiale, preocupate oricum în mare măsură doar de propriul destin.