Prin 1993-1994, când primii judecători din România sfidau puterea politică pronunţând sentinţe în favoarea proprietarilor, opinia noastră publică îi găsea eroi. Azi, sunt criminalizaţi de-a dreptul când trântesc câte o lege a Guvernului. Şi atunci, ca şi azi, puterea politică era ultragiată de intervenţia justiţiei contra majorităţii din Legislativ. Judecătorii de la Curtea Supremă nu erau încă inamovibili când făceau front comun contra lui Iliescu: sute de recursuri în anulare stau mărturie a luptei între puterile statului în acele zile, iar Iliescu îi beştelea public ca să oprească alte sentinţe, că acesta a fost la noi instrumentul numărul 1 al guvernării postdecembriste, semnalul oral emis prin televiziune (dacă s-ar putea construi autostrăzi pe calea asta, am avea deja o reţea clasa întâi).
Am făcut atunci un interviu cu Paul Florea, preşedintele Curţii Supreme, şi el mi-a explicat temeiul pentru care judecătorii considerau că e suficient Codul Civil ca să rezolve litigiile pe rol şi nu aşteptau promulgarea unei legi care să tranşeze chestiunea proprietăţii naţionalizate. Cum statul, prin procurorul general, călca în picioare orice fel de proceduri, CEDO a dat finalmente dreptate proprietarilor şi judecătorilor, dar procedural, nu pe fondul conflictului, unde a stabilit că legea era totuşi cea pe baza căreia ar fi trebuit să se judece, nu Codul Civil. Dar noi am asistat astfel la naşterea unei forme de control judiciar (judicial review) destul de neobişnuit. În sistemele de justiţie europene continentale, dreptul puterii judecătoreşti de a controla legislaţia este instituit prin Curtea Constituţională. În sistemele de drept comun, ca în Anglia sau Statele Unite, acest drept e exercitat de orice fel de curte. Ce se întâmplă la noi de câţiva ani – cu un tribunal din Arad care trânteşte taxa de primă înmatriculare judecând pe drept european şi diverse curţi care dau sentinţe făcând inoperante legile Guvernului (în ce priveşte salariile profesorilor, sporurile şi pensiile magistraţilor sau tăierea cu 25% a salariilor din domeniul public), pe lângă sau în locul unor decizii ale Curţii Constituţionale – e un adevărat haos al controlului judiciar, o nebunie constituţională. Dar e un abuz? Şi, dacă da, contra cui?
Părerea mea de profan în chestiuni judiciare, dar nu de profan în chestiuni constituţionale, care ţin mai degrabă de teoria politică, este că asistăm la un conflict constituţional de amploare între puterea judecătorească şi Executiv, uneori şi Legislativ. Cauza acestui conflict nu o reprezintă corupţia şi lipsa de control a magistraţilor, chiar dacă acestea pot, la rigoare, fi prezente, ci lipsa constantă de comportament democratic a guvernelor noastre şi incapacitatea de a legisla coerent a Legislativelor. Puse constant în situaţia de a arbitra sau a cenzura aberaţii, ori controverse de drept, emanând din Parlament sau de la Guvern, instanţele au ajuns să-şi atribuie puteri foarte mari de control asupra celorlalte două puteri ale statului. În fond, lupta politică exagerată de la noi a cerut mereu judecătorilor să se pronunţe fie de o parte, fie de alta şi a forţat legile să fie cât mai partizane cu putinţă. Politicienii i-au chemat în ajutor pe judecători, iar acum nu ştiu cum să-i pună la locul lor. Importanţa Curţii Constituţionale a crescut enorm din cauza conflictului din sânul Executivului, dintre preşedinte şi prim-ministru, şi a incapacităţii parlamentarilor de a media decent legile, respectând propriul regulament. Cazul Legii educaţiei, pentru care Guvernul încearcă a doua oară să-şi asume răspunderea, e un exemplu tipic de situaţie care ar fi trebuit rezolvată fără intervenţia CC şi pe o cale parlamentară normală.
Evident că magistraţii nu sunt imaculaţi. În cel puţin două situaţii, când şi-au dat sporuri şi când judecătorii constituţionali s-au exceptat de la pensionare, ei au abuzat de puterea lor. Dar, în rest, nu sunt de acord cu tendinţa de a-i face pe ei ţapii ispăşitori ai nefuncţionalităţii celorlalte două puteri ale statului, care merg chiar mai prost ca justiţia. Şi nici nu sunt aşa răi cum s-a acreditat. În procesele strategice ale SAR pentru desecretizarea unor mari contracte publice, cu Eximbank sau OMV, totdeauna cu unii mai bogaţi ca noi, magistraţii ne-au dat mereu dreptate: tot ei i-au vârât la închisoare pe Solomon şi Becali, chiar dacă temporar, fără frică de clanurile respectivilor. Se ţin mari discursuri să le tăiem pensiile nesimţite – dacă nu m-aţi auzit şi pe mine e pentru că nu sunt de acord cu asta. Într-un sistem politic nefuncţional ca al nostru, în care justiţia a ajuns să-şi asume un rol mai mare decât normal pentru a corecta conflictul politic şi prostiile guvernării (cadouri electorale azi, pe care le plătim mâine din exproprieri), trebuie să existe un arbitru. Din prostie şi incapacitatea de a controla conflictul politic am împins totul în justiţie, de la deciziile CNSAS la salarii. Mă mir că nu decidem şi încălzirea globală tot acolo. Dar, dacă e aşa, atunci înseamnă că funcţionarea ei a devenit pentru noi prioritatea numărul 1 a politicii publice. Şi asta înseamnă şi investiţia numărul 1.
În politica publică se întâmplă uneori să ai două principii în conflict, o situaţie care se numeşte trade-off. Ce e mai important? Să ai pensii pentru judecători pe bază de contributivitate sau să ai judecători performanţi şi de încredere? Dacă vrem ca judecătorii să aibă obiectivitatea de a face ordine şi în legi, pe lângă tot ce mai au de judecat, atunci să le creăm condiţiile să fie obiectivi, nu să-i tratăm ca pe nişte infractori. Atitudinea Ministerului Justiţiei, care cere inspecţiei CSM să investigheze decizia de la Vâlcea pentru că nu dă dreptate Guvernului, e o prostie – ar avea sens numai dacă am bănui că respectivii judecători au fost influenţaţi în mod necuvenit. Ministerul are şi a avut pârghii, a amendat de zeci de ori prin ordonanţe Codul Civil, Codul Penal şi Codurile de Procedură. Dacă voia să limiteze jurisdicţia curţilor, putea începe un dialog cu CSM şi Curtea Constituţională pe tema asta. Dar acest exces de jurisdicţie al curţilor asupra legislaţiei s-a dezvoltat organic, provine mai ales din cauza unei politici aberante şi nu poate fi rezolvat prin anchetarea unui judecător, care creează alte probleme.
E greu să iei puterea judecătorilor o dată ce le-ai scăpat-o. Uitaţi-vă în Italia, unde puterea şi lipsa de control a magistraturii au crescut din cauza eşecului partidelor politice. Berlusconi se luptă acum să le-o ia înapoi. Cu cine să ţinem? Eu ţin cu ei, deşi ştiu că şi el are un pic de dreptate, că sunt partizani politic. Aşa cum mă indignează când citesc răsteli prin presa noastră la judecătorii Curţii Constituţionale că nu au votat cu cine i-a numit. Păi, nu trebuie să voteze cu cine i-a numit! Măi, frate, noi nu merităm să avem o justiţie independentă, pentru că, de fapt, nu ne trebuie, toţi vrem justiţia celui mai tare. Şi când ajungem în minoritate descoperim brusc ce rău e. O săptămână neagră pentru avocatul care conduce Guvernul nostru, care a reuşit să piardă cele mai multe procese din toţi prim-miniştrii pe care îi ştiu. Nu îmi dau seama ce mai poate pierde Emil Boc până învaţă că pe cale conflictuală nu iese nimic: noaptea se dărâmă mai mult decât construieşti ziua. Problema e în politică, rezolvaţi-o acolo. Ţipaţi la judecători degeaba, nu îi puteţi da afară ca pe poliţai.
Cer scuze că am scris un text aşa neamuzant, dar nu se poate să-i lăsăm să se pronunţe numai pe oamenii care nici nu au idee ce e judicial review şi de ce am militat noi ani de zile (în frunte cu Monica Macovei, azi foarte supărată pe tribunalele astea) ca să avem această procedură de sancţiune democratică. Mă bazez pe cititorii mei, mai intelectuali decât ai lor! Nu avea sens să scriu despre umilirea externă a preşedintelui, Schengenul amânat, sau noua pereche Nuţi-Baconschi, pe care le-am anticipat de mult şi văd fără plăcere că am avut dreptate. Erau infinit mai uşor de prevăzut decât conflictul ăsta cu curţile, a cărui evoluţie depăşeşte orice imaginaţie.
