Măsurile împotriva şcolii, a profesorilor şi a elevilor continuă. Din acest punct de vedere, între epoca Funeriu şi cea actuală continuitatea pare neîntreruptă, iar podul – trainic. Scăderile salariale de acum patru-cinci ani (cote de sacrificiu, dacă ar fi să se reactualizeze o terminologie interbelică) au fost urmate de scandalul închiderii de şcoli.
Multor oameni li s-a părut atunci rezonabil să priveşti prin ocheanul rentabilităţii contabile chestiunea şcolilor cu prea puţini elevi de la sate. Şi totuşi, perspectiva respectivă era profund eronată: într-o ţară în care Gheorghe Şincai şi Gheorghe Lazăr înfiinţau şcoli şi impuneau standarde de educaţie cu abia 200 de ani în urmă, a închide instituţii de învăţământ din motive de demografie deficitară este un act brutal de contabilitate sterilă. Nu rentează să educi doi, cinci, zece sau doisprezece copii într-un sat de munte? Te pomeneşti că rentează mai mult să le retezi cheful şi dragostea de şcoală, ca şi şansele reale de promovare socială şi profesională, trimiţându-i la zece km sau mai mulţi, într-un sat alăturat, de e toamnă, de e iarnă… Şi cum, în continuare, jumătate din români trăiesc în zona rurală, se poate spune că atunci când s-a creat un asemenea precedent s-a renunţat conştient şi cu totul deliberat la egalitatea principială a românilor în raport cu dreptul la învăţătură.
Revenind la starea profesorimii: cazuri izolate de şpagă, extravaganţe pe la banchete, relaţii amoroase nepotrivite şi neprincipiale, sancţionate prompt şi de presă, şi de justiţie, nu sunt necesare pentru a arunca oprobriul asupra întregii categorii profesionale a dascălilor şi a o pedepsi în consecinţă. Între timp, sindicatele au obţinut câştig de cauză împotriva guvernului pentru tăierile salariale abuzive. Şi chiar dacă acest verdict nu a fost imediat aplicat, remediind urgent situaţiile, şi deşi nu toţi cei afectaţi au solicitat restaurarea drepturilor lor, tot o victorie rămâne, măcar la nivelul demnităţii celor chemaţi să crească România de mâine.
Acum însă suntem în faţa unei situaţii şi mai complexe. Între timp elevii înşişi s-au văzut ameninţaţi de măsurile poliţieneşti pripit aplicate ale sistemului când, pentru investigarea unor acuze de fraudă la examenul de bacalaureat, forţele de ordine au încercat, într-un liceu bucureştean, să îi încarce pe concurenţi într-un autobuz, cu ghiotura, încăierându-se exemplar cu părinţii adunaţi în faţa şcolii. Tot mai prezentă în şcoli, forţa coercitivă – chemată iniţial să îi protejeze pe discipoli de strada agresivă şi delincventă care dă buzna peste ei chiar în incintele patronate de Ministerul Educaţiei – transformă acţiunea nobilă a formării viitorilor cetăţeni responsabili într-un exerciţiu al presiunii şi al forţei, simbolice sau efective. Din acest punct de vedere, o relectură a analizei instituţiilor coercitive din societatea modernă – clinica, închisoarea – semnată de Michel Foucault devine, parcă, obligatorie şi… sanitară.
Ce s-a adăugat chiar în aceste zile premiselor deja active şi „funcţionale”? Întâi, o nouă instanţă poliţienească pentru oamenii înalt calificaţi. Ponta nu poate trece cu vederea dezvăluirea plagiatului propriu. Drept urmare s-a cumpărat, pe bani grei, o „cheie universală a plagiatului” cu ajutorul căreia vor fi puse sub urmărire cibernetică doctoratele. La fel făcuse, prin anii ’70, scriitorul Eugen Barbu, dovedit ca plagiator, încercând, în Caietele principelui, să dovedească nimic altceva decât că întreaga cultură a lumii e un plagiat continuu şi multiplu. Desigur, Barbu nu conducea un guvern şi nici nu avea la dispoziţie computerul. Dar a demonstrat cu asupra de măsură în ce mod poate prezenta lumea într-o metamorfoză tristă şi sărăcitoare privirea poliţistului asupra culturii. Mediile universitare calificate au sancţionat şi până acum plagiatele, după analize în comisii specializate. S-au format, între timp, şi instanţe ale societăţii civile care se ocupă cu acest tip de investigaţii. Iată însă că nu era de ajuns şi că oficialitatea înaltă, sosită cea din urmă la ospăţ, se declară nemulţumită şi… vrea mai mult.
Felul în care merg înainte cultura şi educaţia nu ţine de mulţimea camerelor de filmat, camere-spion, ori de multiplicarea suspiciunii. Dacă, în loc să caute să formuleze mari întrebări şi să exploreze posibilitatea unor răspunsuri de anvergură ştiinţifică, de acum încolo cercetătorii îşi vor consuma timpul şi energia măsurând lungimea citatelor şi având mai ales obsesia formalităţilor cărturăreşti ne putem aştepta la destule lucrări corecte formal, dar nu neapărat şi de relief în domeniul lor. Scoaterea doctoratului dintre condiţiile promovării în carieră şi restituirea lui pe seama pasionaţilor de inovaţie şi de originalitate, întoarcerea la excelenţa la clasă văzută ca un criteriu fundamental al evaluării profesionale, eliberarea personalului didactic de obligativitatea de a aduce cu orice preţ bani prin granturi şi aplicaţii (în loc de a lăsa acest privilegiu celor cu pasiune şi cu vocaţie administrativă) pot fi metode ale regăsirii căii educaţiei în care, până la urmă, scopul fundamental este acela de a forma oameni integrali, sănătoşi, cultivaţi şi cu un orizont sufletesc şi spiritual egal de deschis în direcţii plurale.
În fine, ministerul de resort a decis ca, după tăierile masive de alocări per capita în universităţi, să pună la taxare instituţiile de nivel academic. În acest fel se urmăreşte nu doar subordonarea mai drastică dinspre politicieni a locurilor unde, măcar teoretic, gândirea liberă înfloreşte, ci de-a dreptul sărăcirea treptată şi deci reducerea drastică a speranţei românilor de a-şi forma elite reprezentative. Acum, când accesul în universităţi este deja restrâns masiv de taxe (pentru care tinerii de la ţară nu prea au mijloace), de slaba performanţă de la bacalaureat şi, mai ales, de debilizarea bazinului demografic de recrutare studenţească, propriul minister decide să dijmuiască universitatea, preluând procente din banii încasaţi de la studenţii străini. Se va fi socotind că universităţile noastre au devenit atât de populare încât, atrăgând prea mulţi oameni dinafara zării naţionale, este cazul să triem beneficiarii internaţionali. Chiar aşa să fie?
Ajutată din toate părţile, şcoala românească rezistă cu greu feluritelor încercuiri.