Analizele referitoare la destinul instituţiilor culturale româneşti în ultimele două decenii nu abundă. Lumea a fost mult mai ocupată cu priorităţile politice (nu atât de afirmarea democraţiei, cât de tumbele noilor stăpâni), cu chestiunile sociale (nu atât problema sărăcirii populaţiei, cât bunăstarea noilor privilegiaţi) sau de nevoile pragmatice ale conformării la modelul european (nu atât ca interiorizare a valorilor Europei, cât ca ajustare tehnică la condi¬ţionările punctuale ale acesteia). Chiar dacă nimeni nu a spus-o direct, majoritatea românilor s-a obişnuit cu ideea că instituţiile, personalităţile şi proiectele culturale este normal să exprime un punct de vedere oficial, să pună în operă ideile stăpânilor, să îi mulţumească pe aceştia. Experienţa comunistă a arătat în ce măsură cenzura ideologică şi supravegherea – când nu direct teroarea – poliţienească pot modela cultura, deşi nu fac parte din orizontul acesteia.
S-a socotit astfel firesc ca unele edituri – cea Politică, de exemplu – şi revistele literar-artistice să fie reatribuite de sus, la începutul perioadei postcomuniste, şi tot aşa s-au înfiinţat şi unele institute şi centre de cercetări. Cât despre cele deja existente, destule au pendulat între arondarea lor pe lângă universităţi sau aşezarea sub pălăria Academiei Române. Reacţia la aceste proceduri de sus în jos, reproducând, în esenţă, comportamentele mahărilor dinainte, a fost confuză, ezitantă şi amestecată. Dacă există vreun sector în care oamenii activi să aibă păreri mai diferite şi exprimate mai colorat, acela este, fără îndoială, cel cultural. De aceea, coagularea unui curent dominant de opinie care să exercite o anume presiune asupra decidenţilor, silindu-i să ţină seama de dorinţa artiştilor şi oamenilor cu vocaţie creatoare, nu a putut avea loc.
Cei nemulţumiţi, cei cu iniţiativă şi mijloace sau cei adaptaţi la colaborarea cu alţi stăpâni decât cei de la cârma ţării – oameni de afaceri, veleitari cu resurse financiare şi dorinţă de afirmare publică etc. – şi-au întemeiat propriile instituţii culturale; unele, cu nume sonore şi de dimensiunea unei garsoniere, altele cu buget temeinic şi contribuţii teleghidate.
Una peste alta însă, cultura s-a diversificat şi şi-a multiplicat masiv ipostazele în România de după Ceauşescu, dând nu doar iluzia unei efervescenţe febrile, ci producând chiar rezultate spectaculare. Exportul de artişti şi de opere a fost însoţit de o sporire a prestigiului artiştilor şi cărturarilor români, în unele cazuri, şi de anonimizare în altele. Dar pe plan naţional producţia de artă şi de cultură, ca şi alimentarea pieţei ştiinţifice au cunoscut notabile salturi ce pot fi estimate fără dificultate atât cantitativ, cât şi calitativ.
Criza instalată la sfârşitul anului 2008 trebuia să lovească şi cultura. În mod numai aparent paradoxal totuşi, creativitatea românească nu a fost diminuată de penuria financiară. Efectele crizei s-au făcut simţite mai degrabă în zona finanţărilor oficiale de programe şi iniţiative, unde bugetul alocat activităţii culturale a fost primul sacrificat.
Sfârşitul anului 2010 a adus însă o noutate: oficialitatea din mai multe judeţe a avansat planuri asemănătoare de reducere a numărului instituţiilor de cultură nu pentru că ele ar fi devenit inutile sau nu ar fi onorat obiectivele pentru care fuseseră înfiinţate, ci din raţiuni de micşorare a cheltuielilor, din necesitatea de a se subţia numărul bugetarilor şi, pasămite, pentru a li se asigura o funcţionare mai bună. Asemenea pregătiri s-au anunţat deja în judeţele Cluj, Maramureş şi Arad, din informaţiile care au ajuns până în prezent în media (ceea ce nu exclude posibilitatea ca ele să fie prezente şi în alte judeţe). La Cluj şi la Sighet sunt vizate muzeele. La Arad, intervenţiile administraţiei s-au făcut simţite în regândirea afilierilor şi a contractelor din sfera teatrelor. Tot la Cluj s-a avansat propunerea ca revistele aflate în subordinea consiliului judeţean să se unească sub o singură conducere cu Şcoala Populară de Artă şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.
Cu asemenea puneri împreună, visul organizatoric cu posibile pretenţii reformiste îşi dezvăluie continuităţile cu un trecut odios. El aminteşte de ghiveciul Cântării României, unde un înzestrat interpret al lui Paganini era aşezat pe aceeaşi scenă cu violonistul solist al unui taraf de ţară. Mai este de remarcat şi zelul de a se păstra cât mai neatinsă birocraţia, dându-se, în compensaţie, iama printre cercetători, metodişti şi artiştii slujitori ai muzelor. Instinctul de autoconservare al puterii din teritoriu se manifestă din plin şi cu promptitudine. Adaug şi că toate acestea marchează nu numai viziunea meschin-contabilă asupra culturii naţionale, ci şi dorinţa socotită legitimă a marilor gospodari municipali şi judeţeni de a decide după plac asupra culturii unui popor.
Sub un anumit aspect situaţia nu are egal, fiindcă nici măcar stalinismul nu a decapitat cultura în condiţii de democraţie şi din voinţă exclusiv internă, ci sub presiunea prezenţei (armate) ruseşti care a continuat neîntrerupt până în 1958. Este un trist moment acesta când războiul împotriva liberei şi nestingheritei dezvoltări a culturii noastre este purtat tot de nişte români.
