De Crăciunul ăsta am avut prieteni în stradă, la minus zero grade. La Moscova, la Sankt Petersburg, chiar şi din Siberia, unde şi‑au lăsat oasele atâţia strămoşi de‑ai mei, o fostă studentă de-a mea mi-a trimis fotografii făcute cu celularul ei de la demonstraţia anti-Putin la care a luat parte când s-a dus să-şi viziteze bunicii.
Am schimbat mesaje de Crăciun cu Dan Perjovschi şi am descoperit că şi el are prieteni în Piaţa Roşie. Că nu sunt numai activiştii anticorupţie sau studenţii reveniţi din Occident acolo, ci şi artiştii, scriitorii, fizicienii; jucătorii de şah şi pensionarii ca Mihail Gorbaciov, care au făcut totul posibil. De Crăciunul ăsta mi-am imaginat că Rusia ar putea fi o democraţie, şi m-am gândit ce simt oamenii aceia din stradă, dacă se numără în fiecare zi să vadă câţi sunt, cum făceam noi în Piaţa Universităţii, şi fac după aceea raportul cu câţi nu sunt acolo, ci acasă, bând votcă şi mâncând cârnaţi. Pentru că, dacă la noi raportul ne-a fost întotdeauna nefavorabil, cu toate eforturile lui Haret, Iorga şi Gusti să îl mai dreagă puţin, ridicând poporul, la ruşi a fost totdeauna zdrobitor.
Imaginaţi-vă că împingi o uşă ca să o deschizi, şi e foarte greu, că dincolo de ea stau pe jos, cu spatele şi în deplină indiferenţă, douăzeci de milioane de oameni care, în principiu, ar beneficia toţi de oxigenul care ar intra pe uşa deschisă, dar în practică ar consuma energie şi oxigen din puţinul pe care îl au dacă s-ar ridica să se dea mai încolo (şi de asta nu o fac) – ca să facă posibilă deschiderea uşii. Imaginaţi-vă acum că în loc de douăzeci de milioane sunt două sute de milioane care nu se dau la o parte din uşă – şi o să înţelegeţi drama intelectualului rus, de la Tolstoi la Troţki şi de la Cehov la Gari Kasparov. Imaginaţi-vă numai cum ar fi dacă Rusia ar deveni o democraţie, şi această mână de oameni neobosiţi, hărţuiţi, eroici ar conduce ei ţara asta, ce dezlănţuire de libertate, de talent, cum s-ar schimba Europa de Est şi ar cădea zidurile ca dominourile, ca în ultimul episod din Stăpânul inelelor, de la Damasc la Pyong Yang.
Dar de ce să mergem cu imaginaţia aşa de departe? Hai să ne imaginăm mai degrabă cum ar fi fost joia trecută la noi, la Bucureşti. Imaginaţi-vi-l pe Emil Boc, tânăr şi naiv, cum era acum zece ani, citind discursul acela odios cu alegerile care nu se mai ţin din cauza cheltuielii şi aruncându-l brusc la coş, spunând „Nu se poate, e prea gogonată, în rupul capului nu spun aşa ceva, o să mă pufnească râsul în public”! Imaginaţi-vi-i pe toţi cei care trăiesc, direct sau indirect, de pe urma regimului actual, scriindu-şi scrisorile de demisie joi, începând toate cu aceeaşi frază: „Dacă vrem să fim votaţi pentru că suntem superiori alternativei, nu putem chiar noi să modificăm regulile jocului ca să ne favorizeze în alegeri. O dată ce facem asta, orice pretinsă superioritate a noastră dispare şi nu mai avem altă justificare decât simpla putere. Or, nu pentru putere ne-am alăturat noi acestui regim, ci pentru că am crezut sincer că acesta e regimul care promovează supremaţia legii şi a regulilor faţă de comportamentul discreţionar şi interpretarea arbitrară, în favoarea unor interese private”…
Imaginaţi-vă numai că toţi cei care au privit în altă parte când am scris, acum două săptămâni, Uşor cu democraţia pe scări (jalnic, am primit felicitări doar de la opoziţie şi presa străină) mi-ar fi scris ei, spontan, un rând de recunoaştere, care să spună că nu au fost atenţi, dar că acum, când le-am atras atenţia, vor lua seama, şi asta de la intelectualii lui Băsescu la postacii doamnei Udrea. Imaginaţi-vi-i copleşiţi de ruşine, scriind aşa: tot anul am scris ce mi s-a ordonat şi am semnat cu pseudonim, astăzi mă semnez cu numele meu şi vreau să vă spun că adesea îmi e ruşine de ce scriu aici, sunt şi eu om, am demnitate şi sentimente, dar trebuie să mănânc o pâine. Înţelegeţi-mă şi iertaţi-mă! De Crăciun!
Dar atâtea alte lucruri ne solicită imaginaţia. Ia imaginaţi‑vă că atunci când şeful statului a luat-o razna, prietenii mei, de la consilieri de-ai lui la oameni care i-au dat credit public atâta cât au avut – şi au rămas ei fără el – ar fi spus şi ei cu mine, nu e bine, nu fă pasul ăsta sau ne delimităm toţi public! Şi asta, în loc să accepte azi unul, mâine altul o atenţie, o măslină, lucruri mai degrabă insignifiante, de la slujba a doua la subvenţii pentru colecţii de cărţi sau reviste culturale, de la invitaţii să te tragi în poză cu unii mai mari ca tine la case RA-APPS sau poziţii în consilii, abandonate de unii ca mine din principiu, dar culese cu grijă de alţii, totul sub genericul că asta nu e nimic, că omul trebuie să trăiască, ticăloşia e graduală şi noi suntem încă mult sub linia mercurului, iar ăilalţi sunt peste. Nu ajungeam să se lepede el de noi, pe rând, culminând cu procurorii, săptămâna trecută, ce să mai vorbim de insultele aduse olandezilor şi eforturile de a scăpa de mecanismul de cooperare şi verificare, care durează de ceva vreme şi sunt contra a ceea ce dna Udrea numeşte sincer şi adecvat „discursul anticorupţie al Monicăi Macovei”, unul din obiectele de toaletă din trusa Vuit-ton, de scos la ocazie! Dress for the occasion!
Ia imaginaţi-vă numai că în loc de ticăloşirea graduală s-ar fi produs însănătoşirea graduală, că în loc să vedem intelectuali poleiţi în aur de Gold Corporation şi în continuare preţuiţi de comunităţile lor, respectaţi de colegii lor (poate chiar invidiaţi, când văd ce drepturi de autor le pune Gold în conturi – vezi declaraţia de avere a prof. dr. Viorel Achim din Grupul de Sprijin Roşia Montană, singurul care a avut onestitatea să declare, pe romaniacurata.ro), i-am fi văzut, dimpotrivă, izolaţi de colegi şi boicotaţi de studenţi… că în loc ca valorile să se atrofieze şi să moa-ră în ultimii douăzeci de ani s-ar fi întâmplat invers… Nu am mai fi ajuns la aniversarea simbolică a Revoluţiei să credem că Dinescu nu e salvatorul care ne‑a adus Vestea, ci kaghebistul care a făcut sforăria! Nu am fi ajuns să‑i izolăm pe cei care au valori, de parcă acestea ar fi purtătoarele unei maladii contagioase, şi să ne grupăm în turme de interese, cum suntem azi.
Imaginaţi-vă doar, şi cu asta închei, că din 1996 încoace toţi cei care am studiat în străinătate şi ne-am contaminat de ideea de a schimba România am fi fost în poziţia să o schimbăm, de la Costin Borc, şeful de cabinet al lui Coposu, care îşi întrerupsese doctoratul în economie în America pentru a veni şef de cabinet la Radu Vasile, la Alin Giurgiu, pe care regimul Stănoiu-Năstase l-a băgat pur şi simplu în puşcărie că a privatizat, l-au scos cu greu ambasadele şi prea uşor a uitat lumea cum era când nu judecătorii hotărau arestarea preventivă… la mine şi la prieteni de-ai mei, care am rezistat mai mult ca alţii… dar până la urmă tot ne-am dus talentele aiurea, câştigând granturi şi creând locuri de muncă în ţări, slavă Domnului, superdezvoltate şi care se descurcau ele şi fără noi. Şi că nu ar fi condus România aproape douăzeci de ani aceşti lideri de Românica, de la Iliescu la Băsescu, de la Iosif Boda la Mugur Ciuvică şi de la Hildegarde Puwak la Monica Iacob Ridzi.
Imaginaţi-vă că aţi fi putut fi, ca în frumoasa vorbă a lui Gandhi, dvs. înşivă schimbarea pe care aţi fi vrut să o vedeţi, dacă nu aţi fi preţuit totdeauna, tot vorba lui, fructul acţiunii, şi nu acţiunea în sine. Imaginaţi-vă altfel, măcar o dată pe an.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
