Daca peste transeele a doua razboaie mondiale, ale sangeroasei istorii a continentului, a putut fi ridicat edificiul Uniunii Europene, este pentru ca in aceasta parte a lumii s-a impus ideea unei convietuiri in pace, a foloaselor pe care stingerea focarelor de conflict, inlaturarea barierelor si o conlucrare tot mai armonioasa le aduc fiecarei natiuni in parte. Aceasta viziune benefica, pentru al carei succes un rol esential l-a jucat reconcilierea istorica dintre Franta si Germania, e confruntata uneori cu un anume scepticism, mai ales la rasarit de fosta "cortina de fier" unde, dupa eliberarea de sub tirania sovietica, a avut loc o rabufnire tarzie a spiritului nationalist, nedigerat la timp si propulsat pana in parlamente, iar pe alocuri pana in guvern.
Exemplul cel mai evident, fara a fi unic, il ofera Polonia sub conducerea gemenilor Kaczynski, care, dupa ce au impins reuniunea de la Bruxelles pana in pragul naufragiului, pun din nou sub semnul intrebarii cele cu greu convenite acolo. Cazul merita atentie, cu atat mai mult cu cat guvernul polonez incearca sa-si justifice obstructiile invocand o pretinsa tendinta hegemoniala a Germaniei – de fapt o tentativa, declarata pe fata, de a profita de "mustrarile de cuget" ale vecinei de la apus. Premierul cere ca, la distribuirea rolurilor, polonezii sa fie tratati nu ca un popor de 38 de milioane, ci ca unul de 66 de milioane, cat sustine el ca ar fi numarat daca… nemtii n-ar fi declansat razboiul. Uniunea Europeana ar trebui deci sa-i despagubeasca pe polonezi ("un popor de eroi si de victime") pentru vicisitudinile indurate si sa amendeze in schimb Germania generatiilor de azi pentru vina ei istorica fata de Polonia.
Istoria Poloniei – intr-o anume vreme, mare putere europeana (dar unde s-ar ajunge, daca fiecare natie ar opera cu concepte paseiste?) – este fara indoiala una dintre cele mai dramatice. Sa amintim aici repetatele impartiri intre statele vecine, cand tara a fost stearsa de pe harta, ultima oara in 1939; cele 6.000.000 de victime civile intre 1939 si 1945; inabusirea in sange, in august 1944, de catre Wehrmacht, a revoltei varsoviene; executarea a zeci de mii de ofiteri capturati de Armata Rosie (masacrul de la Katyn, 1940); "mutarea" tarii spre vest cu 300 km, dupa conferinta de la Yalta. Germania (dar nu numai ea) a jucat in multe dintre aceste tragedii un rol nefast, chiar de protagonist, rol evocat obsesiv la Varsovia de o presa care acuza guvernul german actual ca ar incerca sa falsifice istoria.
Propaganda oficiala poloneza trece insa sub tacere atat asumarea consecventa de catre natiunea germana a raspunderii ei fata de faradelegile regimului nazist, sub aspect moral si al despagubirilor materiale, cat si demersurile in acest sens ale guvernului la adresa Poloniei. De pilda, gestul simbolic al cancelarului Willy Brandt, cazut in genunchi in fata monumentului inchinat revoltei din august 1944, recunoasterea frontierei Oder-Neisse (adica renuntarea in favoarea Poloniei la un sfert din teritoriul german), sprijinirea neconditionata a cererii de aderare si a tratamentului preferential acordat Poloniei in cadrul UE, unde ea este principal beneficiar (iar Germania principal platitor), sau recenta declaratie a cancelarului Angela Merkel, cum ca, in randul vecinilor, acorda Poloniei aceeasi pondere ca si Frantei. Ar mai ramane ca guvernul polonez sa raspunda cu aceeasi masura si, in acord cu orientarea impartasita desigur de majoritatea populatiei, sa vina in intampinarea dorintei sincere de reconciliere a Germaniei, netezind astfel drumul spre desavarsirea integrarii europene.
Gheorghe Sasarman este scriitor stabilit in Germania
