Orientarea actuală a dirigenţilor culturali ai României a stârnit în ultimele zile temeri legitime la cel mai înalt nivel. Nu peste hotare, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când se semnalează nereguli în funcţionarea noastră democratică, ci chiar acasă. Vizita la Berlin a şefului guvernului a fost un eveniment care, în sine, marchează o mare victorie diplomatică (după vara fierbinte a anului trecut, când semnalele sosite pe seama cuplului politic Ponta – Antonescu dinspre Angela Merkel au fost dintre cele mai îngrijorătoare).
Întors acasă, însă, premierul Victor Ponta a constatat că ministrul Culturii, Daniel Barbu, o critică în mod inoportun pe cea mai puternică femeie din lume şi că, în ce priveşte I.C.R., acolo lucrurile merg rău.
Cum se ştie, nu din iubire neţărmurită s-a împăcat Ponta cu Băsescu, dând naştere unei coabitări surprinzătoare (după şirul injuriilor reciproce de mai an), ci dintr-o necesitate de neocolit. Actul era solicitat imperios chiar de Bruxelles, Berlin şi ceilalţi actori bine profilaţi din U.E., ca dovadă de bună credinţă şi ca bază a unei posibile ieşiri din criză a sistemului politic românesc gripat. Victor Ponta avea, deci, şi are, tot interesul de a juca în modul cel mai plauzibil cu putinţă o carte a bunei creşteri şi a respectării regulilor amenităţii publice în raport cu adeversarul lui tocmai pentru a dobândi credibilitatea de care tornadele politice de la mijlocul lui 2012 îl păgubiseră cu totul. Marea victorie a recentei vizite în Germania nu era, pe acest fundal, vreuna pragmatică, ci însuşi faptul de a fi primit ca omolog acceptabil, pe covorul roşu berlinez. Pentru asta, fireşte, Ponta era dispus să înghită şi mustrările privitoare la datoriile României către investitorii germani, şi criticile referitoare la corupţia românească, şi încă şi altele.
În principiu, această conduită n-ar fi trebuit explicată membrilor propriului cabinet. De altfel, mulţi dintre ei par să o fi şi înţeles, cu simţul fin al copoiului politic ce adulmecă şi primejdiile, şi ocaziile favorabile. Remarcile nemulţumite ale ministrului Daniel Barbu i-au arătat lui Victor Ponta însă că poate se înşală crezând că întregul lui cabinet pricepe la cât bate ceasul. Şi cum nu putea permite ca lucrurile să rămână aşa, le-a îndreptat prompt, tot printr-o declaraţie publică.
Dar prim-ministrul nu s-a rezumat la atât. Informat, probabil, mai amănunţit asupra unui anume climat care domină vârful culturii noastre, el s-a referit, cu acelaşi prilej, şi la activitatea I.C.R. Creată odinioară cu scopul conturării unei cât mai bune imagini a României în exterior, prin cultura ei vie, de la instalarea în fruntea sa a profesorului universitar dr. Andrei Marga instituţia a făcut cu repeziciune, şi nu fără proteste, un balet cel puţin ciudat, în răspăr. Numirea lui la I.C.R. a părut, la data respectivă, o măsură de salvare a imaginii acestuia luată de şeful P.N.L., Crin Antonescu, pe urma rapidei detronări de la Ministerul de Externe. Nimeni nu s-a mirat atunci de plecarea lui Marga de la ministerul unde abia aterizase. Domnia sa se găsise în treabă să afirme tocmai la Washington, din poziţia sa oficială, necesitatea întăririi cooperării cu… Moscova şi Beijing. Cu aceeaşi ingenuitate, Andrei Marga afirmase cu puţin înainte prietenia lui mai veche cu un oficial putinian dovedit ca ofiţer cu înalt statut în K.G.B.
În fine, adevărata măsură a priceperii la politică externă a universitarului transilvan a dat-o conduita Externelor din aceeaşi vară a anului 2012. Acuzele băsesciene de lovitură de stat la adresa suspendării şi a celorlalte măsuri luate în trombă de U.S.L. au dobândit credibilitate la cancelariile occidentale, nu pentru că o Monica Macovei le-ar fi susţinut în Parlamentul European. Nu se bizuie puterile Occidentului pe informările unei singure persoane sau instituţii, să fim serioşi. Un rol important, dacă nu decisiv pare să îi fi revenit, în acest sens, paraliziei Ministerului de Externe condus de Marga. Se ştie doar că acolo structurile ierarhice pun în lucru doar directivele ce vin de sus, nepermiţându-şi iniţiative proprii. Or, dacă Marga nu a dat dispoziţii subalternilor lui de pe la ambasade să pregătească terenul schimbărilor, detaliind nemulţumirile ce se doreau corectate şi oferind explicaţii detaliate cu privire la ceea ce urma să se petreacă, cine să o fi făcut? Prin acţiuni inteligente, suple, concertate, de alimentare cu informaţii oneste, credibile, a Occidentului, existau şanse ca mai vechile greşeli să nu fie urmate de altele, noi, ci de corectarea calmă, elaborată şi democratic incontestabilă a celor moştenite din guvernarea anterioară.
Când, în fine, U.S.L. a realizat ce daune enorme i se revarsă în creştet, era, de-acum, prea târziu. Înlocuirea lui Marga la Externe şi numirea lui la I.C.R. a părut o salutară expediere a demnitarului la cimitirul elefanţilor. Numai că, de fapt, nu a fost aşa. În locul eficienţei culturale promise, scandalul a acoperit curând şi I.C.R.-ul de suspiciuni şi ruşine. Să fi fost I.C.R. înainte, cum spune Andrei Marga, o pepinieră de agenţi sub acoperire, ei ar fi lucrat oare, acolo, pentru altceva decât România? Se vor fi scurs arginţii instituţiei în unele proiecte insuficient motivate sau prea puţin performante… Dar trebuia sabordate colaborările culturale bine statornicite la evenimentele care consacraseră creaţia românească înafara ţării, pentru a porni totul de la zero? În fond, în ce a constat „revoluţia Marga” la I.C.R.? Când să o aflăm nemijlocit, televiziunile de ştiri anunţă că, solicitându-i-se un raport comprehensiv, şeful I.C.R. a furnizat o biată… „fiţuică”.
Toate ca toate… Dar prezentarea extensivă, cu facsimile, a rapoartelor de informator conţinute de dosarele de Securitate ale lui Andrei Marga, în ultimele săptămâni, în cotidiane naţionale de circulaţie, fac din domnia sa încă un membru al guvernului Ponta care compromite imaginea acestuia şi, de fapt, a României. Numele unora dintre membrii cabinetului au întâmpinat critici încă de la numire. Iar acum vin dovezi că, pe lângă suspiciunile de corupţie, şi alţi demnitari sunt vizaţi ca unii ce vorbesc pe vocea vechii poliţii politice ceauşiste. Pentru tentativele lui Victor Ponta de credibilizare a României de după vara lui 2012 asemenea lovituri pot fi fatale, reîntorcându-l la retorica politică plină de „broaşte”, „porci” şi alte figuri de stil izvorâte din adâncurile polemicii cu Băsescu dinainte de concordia actuală şi la receptarea lui ca atare.
Are nevoie România de o cultură condusă de voci antigermane şi antioccidentale? Sunt necesar de ţinut în prima linie demnitari care îşi declară nostalgiile răsăritene şi prieteniile kaghebiste? Poate Victor Ponta va fi cel care va da răspunsul la aceste întrebări. Nu mie, ci cancelariilor partenere din Vestul Europei şi de peste Ocean.
