Televiziunea ne informează că şoferul autocarului care a zburat peste zid în Muntenegru primise de ziua lui un ceas nou, indicînd exact ziua şi ora accidentului, care ar fi fost deci perfect previzibile şi parte din destinul acestui om de treabă, poliţist, şofer şi tată de familie. Nu la fel de previzibile par să fie înlănţuiri cauzale de genul : ridicarea pragului la încredinţare directă în achiziţia publică (fără solicitarea a mai multe oferte) a lucrărilor de infrastructură publică – la 100 000 de euro şi a cumpărăturilr simple -la 30 000 va face ca familiile tuturor celor cu veo funcţie în ţara asta să se apuce de deszăpezit, importat calculatoare şi maşini de tuns iarba mult peste ce e acum, cînd mai recurgeau la cunoscuţi, firme de partid şi alte asemenea ; menţinerea unui sistem bazat pe examene clasice, cu o programă depăşită şi ruptă de realităţile sociale, profesori prost plătiţi şi demoralizaţi şi elevi care văd la TV că mai marii statului nu pun preţ pe şcoală, numesc în funcţii oameni fără nici o pregătire, dau la negri să le scrie tezele de doctorat şi aşa mai departe va duce la o discreditare şi o inadecvare permanentă a acestui examen şi a şcolii preuniversitare în general, indiferent de eforturile Ministerului Educaţiei, de cîte telefoane verzi s-ar crea şi aşa mai departe, buna performanţă fiind rezultatul unor insule autonome faţă de sistem care s-au creat în decursul vremii.
Înlănţuirea asta cauzală din gîndirea publică românească duce la cele mai interesante consecinţe. De exemplu, domneşte o mare frămîntare cum putea fi evitat accidentul din Muntenegru, se discută la nesfîrşit cum din vacanţe de 199 de euro nu am putea da asigurări de zeci de mii sau cum am putea face din poliţişti cărora le-am tăiat 25% din salariu, că au trebuit să îşi ia a doua slujbă nişte şoferi odihniţi şi prudenţi, cum am putea evita să nu bată soarele la ieşirea din tunel, să nu fie ude şoselele şi să se aplice în sfîrşit şi pentru noi semnele de circulaţie. Diplomaţi fără nici o legătură cu cazul sînt destituiţi că nu au prevăzut hazardul. Supravieţuitori care nu credeau în Dumnezeu înainte dau declaraţii că acesta există : nu ştim ce gîndesc morţii care credeau, dar nu au supravieţuit. În orice caz, e o mare agitaţie publică şi toată lumea crede că existau multe lucruri de făcut şi înainte şi după, deşi ce era de făcut a făcut cu eficienţa obişnuită Raed Arafat.
Energia desfăşurată în lupta cu hazardul nu se regăseşte în restul tremelor publice, unde chiar e de prevăzut că din pricina felului în care organizăm noi lucrurile, consecinţele nu vor fi cele mai bune. Cu toate acestea ele evoluează spre datele lor de desfăşurare, cu o previzibilitate de sută la sută a scandalurilor aferente, fără mari încercări ale cuiva de a schimba cursul sau a protesta măcar.
Îl aud, de exemplu, iarăşi la toate orele pe ”reformistul” ministru Funeriu, cel care a cheltuit mai mult pe cumpărat camere video decît conexiuni Internet pentru şcoli. Şi primesc ştirea că, aşa cum era de prevăzut, Curtea de Apel Bucureşti a anulat în sfîrşit concursul Mirelei Rădoi, specialista în contraterorism numită de dl. Funeriu, din fruntea Bibliotecii Naţionale, obligînd Ministerul la un nou concurs. Pentru asta România curată a trebuit să facă un proces ministerului pentru a arăta că regulamentul de concurs a fost modificat unilateral şi netransparent, iar un contracandidat să atace concursul şi să aibă răbdare pînă la obţinerea acestei sentinţe. Ordinul anulat, 5715/23.11.2010, era semnat chiar de domnul reformator al educaţiei care ţine discursuri despre promovarea pe merit, şi totul ar fi putut fi evitat dacă onorabilii domni din comisia de concurs, oameni cu nume academic, ar fi făcut ce trebuia la vremea respectivă, adică să refuze să judece pe un regulament schimbat cu cîteva zile înainte pentru a favoriza un candidat numit politic. Că restul se putea prevedea, matematic, de atunci, nu ca accidentul din munţi, şi ce mă uimeşte e doar aplombul cu care dnul Funeriu vrea să facă alt partid să o ia de la capăt cu ”reformele”.
Dar mult mai profitabilă politic e agitaţia pe examenele astea naţionale, dacă ies bine, s-au furat, dacă ies prost, sistemul e praf şi pulbere, ce să mai vorbim, sînt o pleaşcă pentru oricine în afară de elevii care iau parte la ele. Nici o remarcă a faptului că şcoala nu a progresat încă la stadiul în care să vrea să pregătească elevii pentru vocaţii diferite în viaţă, nu doar pentru o săptămînă de examene la sfîrşit, deşi alternativa care ne-ar feri de ce avem acum există. Şi profesorul Gologan, coordonatorul lotului român de matematică, şi eu am mai scris despre faptul că întregul sistem de examene trebuie reformat, şi nu prin crearea bacului profesional cum voia dna Andronescu, ci printr-o alternativă de tip SAT, o evaluare de tip quiz, dată aleator, personalizat, la nişte centre naţionale, în judeţe, eventual comisionată unor firme private. Copilul s-ar înscrie, ar primi o programare, s-ar duce în acea zi şi ar primi o cartelă care conţine punctajul pe care l-a realizat şi cu care îşi începe viaţa de după şcoală şi dacă nu îi place ce a ieşit mai învaţă şi se mai duce pînă îşi ridică performanţa (plătind). Terminăm o dată cu ziua ruşinii naţionale în care elevului i se cere să evalueze perspective narative şi alte nonsensuri cînd noi ştim de la testele Pisa (noroc cu acelea) că problema lui principală e că nu înţelege ce citeşte şi nu se poate exprima prin scris. SAT-ul evaluează trei tipuri de abilităţi, care nu se bazează pe memorat şi care se presupune că elevii le-au dezvoltat in timpul anilor de liceu, şi de care au nevoie la facultate, înţelegere a unui conţinut, raţionament matematic şi redactare text. În ianuarie, cînd SAR a publicat o cercetare coordonată de Corina Murafa (pe baza căreia a apărut un editorial în Le Monde) recomandînd ca evaluările din preuniversitar să devină mai aproape de modelul PISA, deci să se preocupe de aceste lucruri substanţiale, iar noul ministru al Educaţiei a primit mesajul foarte bine şi deschis, am primit nu ştiu cîte pagini de drept la replică de la organismul de evaluare ARACIP, preocupat nu de fondul chestiunii, ci de cum ies ei din chestia asta, se înţelege că dacă aranjam la Le Monde să public autojustificarea lor totul se rezolva şi nu mai erau probleme. Dar de ce să luăm obiectul muncii doamnelor de la liceul Bolintineanu?
Promotorii acestei gîndiri în care ce este cu adevărat previzibil vine, în nesimţirea generală, în fiecare an fără ca nimeni, de la vlădică la opincă să fi făcut vreun efort să schimbe cursul lucrurilor sau să remarce că unii fac asemenea eforturi şi i-am putea deosebi de ceilalţi, sînt tot aceia care răcnesc că putem evita accidentele sau pedepsi nişte ţapi ispăşitori atunci cînd se produc. Mentalul colectiv întreţinut de asemenea tipuri umane, care discută la TV despre formare profesională şi dictatură parlamentară, trădîndu-şi cu fiecare cuvînt lipsa de educaţie (cînd nu o dau pe apostolul Pavel sau mai rău) este de nivelul unui trib de canibali, care interpretează lumea după cum bate vîntul şi mai cade ceva din copaci, azi o banană, mîine o maimuţă, poimîine musonul de toamnă, între hazard şi necesitate nu mai e nici o deosebire. Supravieţuitorii mulţumesc zeilor, cărora le mai aducem şi sacrificii umane cînd şi cînd, ca să meargă tribul mai departe.
