Retragerea Partidului Conservator din coalitia guvernamentala si scindarea Partidului Liberal deschid o noua criza in evolutia democratiei parlamentare romanesti postdecembriste, dupa o perioada de relativa stabilitate, ce-i drept fragila si mereu periclitata, dar care a permis totusi adoptarea masurilor necesare pentru ca la 1 ianuarie 2007 Romania sa devina membra a Uniunii Europene, fapt de importanta istorica incontestabila.
Exista trei urmari posibile la actualul impas si niciuna nu ofera garantii convingatoare. Cea mai la indemana este desigur acceptarea unui guvern minoritar, cu dezavantajul cerintei de a negocia o majoritate parlamentara pentru fiecare initiativa legislativa, ceea ce ar ingreuna mai ales finalizarea acelor masuri a caror monitorizare atenta din partea UE va continua si dupa 1 ianuarie. Daca in Danemarca, Suedia (model al societatii zise de consens) sau Canada, guvernele minoritare par sa functioneze, prin alte tari ele reprezinta mai curand o exceptie; in Germania, de pilda, din 1949 incoace au existat doar trei asemenea cabinete, pentru scurt timp si numai in pragul redefinirii coalitiilor sau al unor noi alegeri.
Constituirea unei coalitii majoritare ar fi cea de-a doua continuare posibila, putin probabila totusi, desi unii comentatori avanseaza asemenea constructii ipotetice, si desi liberalii si democratii par sa se suspecteze reciproc ca ar cocheta in secret cu ideea unei aliante separate cu social-democratii.
In fine, s-ar zice ca cea de-a treia varianta, a alegerilor anticipate, este cel mai putin dorita, cu toate ca ar oferi poate sansa taierii nodului gordian. Neputand fi siguri ca vor fi desemnati si realesi, deputatii si ministrii prefera desigur sa-si duca netulburati mandatul pana la capat. La randul lor, partidele privesc cu scepticism rezultatele sondajelor de opinie care, chiar daca redau corect starea prezenta, nu permit prognoze credibile, stiuta fiind instabilitatea electoratului. Banalizate prin insistentele repetate ale presedintelui, compromise prin virajul cam brusc de anul trecut al primului ministru, anticipatele mai au si cusurul ca declansarea lor ar fi o operatiune dificila, cu sorti de reusita doar daca ar exista un larg consens in privinta oportunitatii.
Legislatia din Germania este in acest sens pilduitoare. Ca si in Romania, in intentia de a asigura o guvernare stabila, constitutia tarii nu permite nici autodizolvarea Parlamentului, nici dizolvarea lui de catre presedinte (asta si pentru a evita situatii ca pe timpul Republicii de la Weimar, cand au fost numiti cancelari care nu dispuneau de majoritatea necesara). Alegeri anticipate pot avea loc fie daca un cancelar a fost ales abia in cel de-al treilea scrutin, cu o majoritate relativa, iar nu absoluta a voturilor, fie daca i s-a refuzat votul de incredere. In ambele cazuri, presedintele poate (dar nu este obligat!) sa dizolve Parlamentul si sa dispuna organizarea de noi alegeri. Pana in prezent, s-a facut uz doar de cea de-a doua cale, numai de trei ori, si nu fara emotii. Votul de neincredere din decembrie 1982 s-a datorat abtinerii in bloc a deputatilor CDU/CSU, la indemnul cancelarului Helmut Kohl, care urmarea in mod declarat declansarea anticipatelor. Dupa aprinse dezbateri – guvernul crestin-liberal dispunea de o majoritate, desi subtire –, presedintele Karl Carstens a dizolvat totusi Parlamentul, decizie confirmata apoi de Tribunalul Constitutional. Oarecum asemanator s-au petrecut lucrurile si in iulie 2005, cand cancelarul Gerhard Schroder – dupa esecul in alegerile din importantul Land Renania de Nord/Westfalia (cu o populatie aproape cat a Romaniei) si cu referire la tensiunile din sanul partidului propriu – le-a cerut deputatilor coalitiei guvernamentale rosii-verzi sa se abtina la votul de incredere, pentru a impune noi alegeri, pe care spera sa le castige cu o majoritate confortabila. Contestata de doi deputati din coalitie, pe motiv ca guvernul ar dispune totusi de majoritatea necesara, decizia de dizolvare a Parlamentului a fost si atunci confirmata de catre Tribunalul Constitutional. Ce a urmat dupa consultarea alegatorilor, se stie: o situatie de pat, speculatii in jurul unor coalitii exotice sau a unor guverne minoritare si, mai apoi, constituirea marii coalitii si a guvernului actual condus de Angela Merkel, prima femeie-cancelar din istoria Germaniei.
Revenind la Romania: va amintiti ce anume face eroul unui cunoscut basm, ajuns la o rascruce si confruntat cu trei prevestiri dramatice – de o vei lua la stanga va pieri calul, de o vei lua la dreapta va pieri calaretul, iar de vei merge inainte vor pieri si cal, si calaret? Ei bine, el merge totusi inainte, infruntand destinul, si dezminte astfel chiar profetia cea mai neagra…
