Ideea de a proteja demnitatea umană prin cenzurare, interdicții, penalizări și pedepse aduce cu iscusita găselniță de a promova omul menținând un coșciug descoperit. La urma urmei, cine se împotrivește într-o democrație liberei circulații a cadavrelor? (N-aș pomeni o asemenea eventualitate macabră dacă morții n-ar fi fost, în ultimul deceniu, atât de activi la noi în perioadele electorale.)
Faptul de a limita cât mai mult și mai drastic libertatea de expresie, redefinind-o în spațiul public ca non-libertate, într-una din formele la care se pretează înțelegerea politicianistă a vocabularului, poate avea consecințe mult mai ample și mai adânci decât își poate închipui domnul Dragnea de la PSD. Să zicem că, în lumina acestui campion al decenței de limbaj, prin libertate de expresie s-ar înțelege, în cele din urmă, după diverse operațiuni chirurgical-legale, posibilitatea de a pupa neîngrădit turul nădragilor preaputernicilor zilei, și numai ea. Marea pagubă nu ar fi că li s-ar interzice doritorilor să se gudure cu un vocabular adecvat și pe lângă foștii sau viitorii, ori numai eventualii, deținători ai unei puteri efemere.
Cu adevărat trist ar fi că bogăția vocabularului frumoasei și suplei noastre limbi s-ar vedea restricționată, oprimată, stingherită; că, în locul directeții de exprimare, formulele insidioase, locuționare, metaforice, înconjurătoare și împrejmuitoare ar ocupa terenul. Fiindcă nimic nu i-ar garanta domnului Dragnea și, în general, dragniștilor că odată cu vorbulițele ar dispărea și tendințele pe care ele le exprimă. Ne-am trezi astfel, o dată în plus, evoluând, cum zice criticul Virgil Podoabă, în plin limbaj „ofidian“, revenind la „șopârlele“ de odinioară, ale ceaușismului târziu, când, riscându-ți pielea dacă ai fi vorbit deschis, spuneai ce aveai de spus într-un sistem de convenții culturale pe care toți le știau și le foloseau, dar nimeni nu le putea deconstrui și nici arăta cu degetul ca fiind penale, în raport cu teama de adevăr a odiosului dictator. Că, uite, după un sfert de veac de la împușcarea Împușcatului, regăsim ticurile și reflexele aceluia…
Evident, Liviu Dragnea nu s-a gândit la efectele de lung parcurs ale Proiectului de Lege privind promovarea demnității umane și toleranței față de diferențele de grup. Părând dispus să aducă o ofrandă corectitudinii politice – de aici clamata grijă față de grup și aparent legitima preocupare pentru demnitate umană –, domnia sa a socotit că, încercând să impună cu mijloace legale, parlamentare, această viziune schimonosită și manipulativă asupra democrației și spiritului ei, va putea vicleni un popor întreg. Căci șmecheria nu se referea doar la limbă și utilizările ei ca bun social și comunicațional comun, ci a avut în vedere și deformarea înțelesurilor cu conținut etic ale unor noțiuni curente, precum cea de demnitate umană și de diferențe de grup.
Mai precis, din momentul adoptării legii cu pricina, în România demnitatea umană – așa cum urma să fie ea recunoscută de cei care fac dreptate, cel puțin – ar fi însemnat numai și numai să nu fii înjurat. Să poți să furi, să minți, să fii laș, să manipulezi cinic societatea și pe diverși indivizi din interiorul ei ar fi fost în regulă, corespunzând pe deplin noțiunii de moralitate, de altitudine morală și de respectabilitate cu o singură condiție: ca respectivul să nu critice, să nu arate cu degetul, să nu înjure. Se înțelege limpede ce distanță între aparență și esență ar fi introdus, și sub aspect etic, asemenea abordare.
…Până să ne trezim noi din perplexitate însă, a reacționat – sănătos și natural – ambasadorul SUA la București. Excelența Sa domnul Hans Klemm și-a onorat prompt și deplin calitatea de reprezentant al unei democrații robuste și de tradiție, punând lucrurile în adevărata lor lumină. După cum spune domnia sa, în privința chestiunii discutate „…politica Guvernului Statelor Unite ale Americii este clară. Protejarea libertății de exprimare, chiar și în cazurile în care exprimarea aleasă ofensează, este un aspect fundamental al unei societăți democratice sănătoase. Condamnăm discriminarea și ura, dar în același timp ne opunem legilor care interzic exprimarea ofensatoare cu prețul libertății de exprimare.
Așa cum a declarat președintele Obama: «Cea mai puternică armă împotriva discursului instigator la ură nu este reprimarea, ci libertatea de exprimare, voci ale toleranței care se ridică împreună împotriva bigotismului…»“. Nu critica, și nici chiar invectiva, îi sperie pe democrați și pe iubitorii libertății. Libertatea nestingherită de exprimare primează asupra chestiunii „de stil“ a expresivității formale. Mai bine o invectivă decât o injustiție. Mai bine un mic exces lingvistic decât o suprimare a uneia dintre libertățile omului și ale cetățeanului.
Chiar remaiată și repusă pe bigudiuri, legea propusă de iscusitul domn Dragnea compromite. Nu am eu grija compromiterii domniei sale, are cine să se gândească la asta. Pe mine mă sensibilizează ideea compromiterii unor libertăți, a unor practici, a dinamicii nestingherite din societatea noastră. Conceptul de „defăimare socială“ este o aiureală aducătoare aprioric de… prejudicii. Dacă lumea care mă știe neîndemânatec mi se adresează cu apelativul „Gospodarule!“ și eu, descifrând ironia corozivă pe care o ascunde, mă socotesc defăimat în societate e totuna cu a fi defăimat social, unde vom ajunge? Sau defăimarea socială se reduce la exprimările directe, de tipul „Handicapatule!“, „Papagalule!“?
Pentru a condamna trivialitatea și reaua-intenție conținută de unele formule de adresare nu e nevoie de o lege, nici de o nouă comisie retribuită și instalată pe șezuturi obeze, importantissime, în alte fotolii ale aparatului nostru de stat ultraexpandat, ci doar de câțiva ani de educație primară acasă și în școlile noastre elementare.
Nu voi trece ușor de acest nou exemplu care arată ce putem învăța de la oaspeții și prietenii străini, amintind că au fost epoci întregi în istoria noastră românească în care cei mai mari și mai radicali campioni ai libertății și dreptății românești s-au dovedit niște oameni de altă limbă și de altă origine. Rusului Pavel Kiseleff îi datorăm nu doar prima noastră constituție, Regulamentele Organice, ci și primele măsuri administrativ-politice unificatoare ale celor două principate. Horia va fi luptat, în Transilvania, cu arma în mână pentru demnitatea iobagilor în fața grofilor, dar cu alte mijloace și cu alt tip de entuziasm au făcut lucruri esențiale pe acest tărâm împărăteasa Maria Tereza de Austria și fiul ei, Iosif al II-lea. Ce am fi făcut, în fine, prin anii 1850, fără calda susținere a lui Napoleon „cel Mic“, al III-lea, adică?
Uneori, românii se comportă ca niște străini de interesele publice și de cele naționale, iar străinii prin naștere și prin preocupări se dovedesc mai mari apărători ai acestora. Cinste ultimilor.
