Comisia Europeană a dat la iveală cele mai recente evaluări ale producţiei actuale de cereale, dezvăluind cotele de avarie înregistrate ca urmare a secetei din această vară. Se pare că Europa a fost mai puţin afectată decât SUA, producţia scăzând în acest an pe bătrânul continent numai cu circa 2,2%. La nivel european, scăderea producţiei agricole se situează cu 2% sub media din ultimii cinci ani. Sezonul început în 2007 pare să fi fost mult mai rău decât acesta, chiar dacă în vara aceasta America a cunoscut escaladări dureroase ale preţurilor în materie. Grâul se menţine la nivelul cotelor normale, numai faţă de 2011 a scăzut cu 1%. În ce priveşte porumbul, acesta e cu 2% mai mult decât în ultimii cinci ani, chiar dacă a scăzut cu 11% faţă de 2011, an de belşug.
Acest peisaj statistic, care îşi dezvăluie constantele, îngăduind amânarea eventualelor reacţii panicate la veştile de pe piaţa mondială a cerealelor, are însă culori şi accente diferite când vine vorba despre România. Ţara de la Dunăre şi Carpaţi, cotată odinioară drept „grânarul Orientului” şi decretată drept „economie interbelică preponderent agrară”, beneficiază, astăzi, de posibilitatea de a-şi compara poziţia cu a celorlalte producătoare importante ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Polonia, Italia, Marea Britanie, Spania şi Ungaria), de fapt, marile deţinătoare de terenuri fertile care însumează 80% din producţia totală a UE. În raport cu acestea, şi faţă de abundenţa de anul trecut, în România se prefigurează cel mai puternic declin agricol din 2012. În raport cu anul trecut, scăderea recoltelor noastre este prognozată cu 35,8%. Numai că în 2011 producţia crescuse cu 8,9% în raport cu 2010, ceea ce reduce pierderile, la nivel statistic, de la mai bine de o treime, undeva către mai mult de un sfert (26,9% în raport cu 2010).
Ce înseamnă însă pierderea a circa un sfert din producţia obişnuită de cereale pentru o ţară în care trecutul economic a însemnat, multă vreme, aproape exclusiv agricultură (şi zootehnie, viticultură, apicultură etc.), unde refluxul industriei de tip socialist şi căderea pieţei C.A.E.R. a împins populaţia oraşelor provenită din zonele rurale ori înapoi în satele de baştină, ori înainte, către marile pieţe ale muncii, în forme legale sau ilegale? Probabil că, în primul rând – şi pe termen scurt – o pauperizare aproducătorilor agricoli din România, confruntaţi nu doar cu efectele secetei, ci şi cu mai vechea criză economică ce antrenează deja creşteri de preţuri la curentul electric şi gaz. Chiar dacă toţi locuitorii rurali ar încălzi cu sobe alimentate din pădurea de alături şi şi-ar rezerva dreptul de a trăi ca pe canalul de televiziune Discovery, la lumina lumânărilor, opaiţelor şi a torţelor premoderne (sunt oameni care fac asta prin filme documentare, evocând modul de viaţă cotidian al Angliei victoriene), efectele indirecte ale acestor măriri se vor face cu promptitudine simţite în preţul hainelor, al produselor şi serviciilor absolut indispensabile oricărei gospodării. Modificările pe care, la nivel social, le va antrena această schimbare ţin de sărăcirea unei categorii de populaţie care deja este departe de standardele actuale ale prosperităţii minime, fiind de mai mult timp pe pragul dintre sărăcie şi viaţa rezonabilă. Ca efect, putem prevedea de pe acum noi deplasări de populaţie tânără în direcţia Occidentului comunitar şi – în principiu – în orice direcţie promiţătoare de creştere a nivelului propriu de trai. Celelalte categorii de vârstă, preponderent sedentare, ca urmare a speranţei unor rezolvări naţionale sau a lipsei de eligibilitate în condiţii de mare competitivitate (copii, bătrâni, persoane cu nevoi speciale) vor întări probabil lumea românească a frustraţilor, dezadaptaţilor şi a celor ce rămân să beneficieze de formulele existente de ajutorare socială şi asigurare împotriva precarităţilor, într-un stat care deja a închis spitale şi şcoli şi care colectează prea puţine taxe pentru a mai întreţine vechiul sistem de asigurare împotriva avariilor.
Toate acestea sunt situaţii care măresc posibilitatea ca toamna şi iarna următoare să sporească numărul acţiunilor cauzate de nemulţumire şi frustrare economico-socială, fără legătură directă cu rocadele guvernamentale şi cu temele dezbaterii politice, în formule mai degrabă haotice, dezarticulate sau facil manipulabile de către actorii scenei politice. Asemenea previziuni nu sunt nici noi, nici originale, ci doar elementare şi la îndemâna oricui.
Mai greu este de răspuns la întrebarea referitoare la acţiunea statului român şi a UE pentru ca la frontiera unională răsăriteană, după o iarnă 2011-2012 plină de proteste în mediul urban, şi după o vară marcată de instabilitate politică majoră, cauzată de confruntarea instituţiilor statului între ele la cel mai înalt nivel şi de implicarea majoră a altor actori (servicii secrete, procuratură, potentaţi ai UE şi ai SUA), stabilitatea să se menţină la o cotă rezonabilă, iar sărăcia să nu devină cauza unor nedorite răbufniri. Examenul va fi unul important pentru înţelegerea modului cum Bruxelles-ul înţelege să devină altceva decât capitala unei birocraţii cu inima de piatră, reglatoare în sensul respingerii diversităţii situaţiilor din interiorul său şi a anulării politicii „Europei cu mai multe viteze”. Deocamdată, procedurile drastice aplicate Greciei şi rotirea iataganului deasupra capului de fiecare dată când vine vorba despre această ţară, ca şi tranşarea prin presiuni a disfuncţionalităţilor de tot felul din mecanismul de funcţionare, precar, al statului român, nu anunţă nimic bun. Cu toate acestea, politicile americano-europene la Marea Neagră şi în Răsăritul Europei, pe direcţia C.S.I. au o miză prea mare pentru a fi abandonată.
Deocamdată, declaraţiile formale ale lui Dacian Cioloş – un comisar pentru agricultură dat Europei tocmai de România – nu sunt liniştitoare în nici un fel pentru români. A spune că „Evoluţiile recente ale pieţelor agricole şi alimentare au demonstrat încă o dată necesitatea unei politici agricole comune puternice” înseamnă să ignori îndemnul care spune „gândeşte global, dar acţionează local”. Nimic de interes local nu transpare din spusele lui Cioloş, semn că, grăbit să se integreze à la roumaine, domnia sa acţionează în favoarea întregului, gândind că acesta se poate configura fără testarea rezistenţei părţilor ce îl compun. O lecţie de subsidiaritate care mai are încă nevoie de urmări.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
