Grătarul şi altarul

Micii şi berea compensează cu succes moartea Revoluţiei, aşa cum mielul fript şi damigeana o compensează pe aceea a lui Dumnezeu.

Zilele trecute, statul nostru, în nesfârşita lui ge­ne­ro­zi­tate, a decretat câteva zile libere supranumerare, unind prin „punte“ cele două zile de sărbătoare pascală cu ziua li­beră de 1 Mai. Populaţia a primit pomana cu veselie şi s-a conformat, lăsându-se mânată în turmă în mi­ni­va­canţă. La comandă, şoselele s-au umplut cu şiruri in­terminabile de maşini târându-se ca râmele spre mare sau spre munte. La comandă, poienile au fost co­tro­pi­te de cete sălbatice înarmate cu grătare, frigări şi saci cu mangal, în plus cu cantităţi enorme de mici şi lăzi de bere şi damigene. La comandă, şi plajele au fost acoperite de trupuri goale aliniate precum sardelele în cutie şi nu mult mai puţin unsuroase. Diferite tri­buri, pe seară, tot ca la comandă, au invadat barurile şi cluburile, decise că trebuie să aibă „fun“, indiferent de preţ. De fapt, toţi ştim că trebuie să avem „fun“, in­diferent de preţ; mai mult însă decât orice altceva, ştim că e musai să ne ghiftuim, de vreme ce aşa au de­cis autorităţile când ne-au miluit cu „minivacanţa“ şi cu puntea, pesemne – zic suspicioşii – slăbindu-ne ast­fel şi vigilenţa faţă de abuzurile lor. Aşadar, uitând de opinie separată şi opoziţie (presupunând că ar fi avut-o), naţia întreagă s-a înclinat înaintea imperativului ca­te­goric al devoratului: şi, ca să îndeplinească prompt co­manda, şi-a luat cu sine tot calabalâcul – inclusiv ta­bleta pentru a împărtăşi „prietenilor“ din turma mică de pe Facebook „experienţele“ ei neasemuite.

Că sentimentul religios al sărbătorii aproape s-a eva­po­rat – sărbătoarea devenind numai o „experienţă“ cu gaşca –, asta e evident. Cât despre sensul revoluţionar al celeilalte sărbători, acela a fost distrus şi el de de­mult şi nimeni nu mai doreşte a-l reînnoi. Dar nu-i ni­cio pagubă: micii şi berea compensează cu succes moartea Revoluţiei, aşa cum mielul fript şi damigeana o compensează pe aceea a lui Dumnezeu.

În orice caz, s-a făcut tot ceea ce s-a ordonat şi la mo­mentul indicat: în ansamblu, România profundă a mân­cat şi a băut până a plesnit; tot ea a dansat şi a che­fuit până s-a întins lată; la urmă, România pro­fundă a pro­dus munţi de gunoaie. Ce-i drept, acum, când „li­ber­ta­tea“ prin decret s-a încheiat, s-a ivit un to­tuşi mic ne­ajuns: România profundă a făcut in­di­ges­tie…

Ah, cât urăsc această Românie profundă, cu săr­bă­to­rile ei tâmpe şi grătarul devenit altar! Cât urăsc zilele astea de plictis comandat, când e patriotic să ai „fun“ împreună cu turma şi când singurul subiect de presă valoros a fost că Uniunea Europeană s-ar putea să interzică micul nostru naţional, fiindcă are, ne­fe­ri­ci­tul, bicarbonat în compoziţie – substanţă dăunătoare şi primejdioasă. Ah, dar cât îi urăsc şi pe birocraţii de la Bruxelles că nu vor avea niciodată bărbăţia să-şi pu­nă ameninţarea în practică!

Citeşte continuarea în Revista 22