Gosplanul și salariile românilor | OPINIE

Răzvan Orășanu Actualizat: 18.04.2017 - 14:49

Citind „Era Turbulențelor”, scrisă de un admirator al lui Ayn Rand, pe nume Alan Greenspan, găsesc mici pepite de aur, reflecții asupra centralizării sovietice. Din cenușa istoriei vechiului URSS reținem că instituțiile-cheie erau de planificare.

Share

Citind „Era Turbulențelor”, scrisă de un admirator al lui Ayn Rand, pe nume Alan Greenspan, găsesc mici pepite de aur, reflecții asupra centralizării sovietice. Din cenușa istoriei vechiului URSS reținem că instituțiile-cheie erau de planificare. Gosplanul era Comisia Centrală a Planificării de Stat, cea care stabilea prețul fiecărei mărfi produse în fiecare fabrică și uzină pe un teritoriu care îngloba 11 fuse orare. Echivalentul din România socialistă era Comitetul de Stat al Planificării, cel cu planurile cincinale, cel care măsura dacă cincinalul se făcea, vorba ceea, în patru ani și jumătate.

Goscomțânul stabilea prețurile, Gostrudul - regulile de muncă, Gosnabul aloca materiile prime și consumabilele către întreprinderile din economie. Deși politica guvernamentală dirijistă și centralizată e demonstrat falimentară încă de acum 40 de ani, Gosplanul a fost înlocuit în România anului 2017 cu Planul de Guvernare scris de Dragnea, Gostrudul e Ministerul Muncii, condus de Olguța Vasilescu, care stabilește salarizarea (cu un impact cert pe toată salarizarea națională), Gosnabul e condus de Sevil Shhaideh prin programul de alocări de fonduri de la Programul Național de Dezvoltare Locală prin alocare directă, centralizată. Mai există Fondul Suveran, care va controla toate companiile naționale. Se adaugă primarii-stâlpi de partid care vor direcționa licitațiile publice către firmele afiliate, tip Teldrum. Goscomțânul, care era cu prețurile, va fi sub control PSD de îndată ce se va putea numi la cârma BNR un tovarăș mai de nădejde decât turnătorul Manole al Securității, în uralele poporului fericit.

Ce e în neregulă cu Gosplanul, Goscomțânul și Gostrudul, în afară de faptul că au condus la perioade de penurie (vă amintiți borcanele de mazăre necumpărate ca unice decorațiuni pe rafturile de la alimentara din colț, probabil), la dezintegrarea URSS și a abandonării istorice a principiului că o economie planificată poate fi performantă și competitivă - nu doar în URSS, ci în toată -Europa de Est? Într-un cuvânt, absența conceptelor-cheie ale unei economii moder-ne: mecanismele pieței libere, în cazul nostru ale pieței muncii. Trebuie să înțelegem că nu există grup de persoane care să poată prevedea perfect nevoile de consum ale unei populații formate din milioane de indivizi, iar economia capitalistă nu funcționează conform planului scris cu creionul chimic de planificatorul cu nostalgii marxiste. Planificarea salariilor are sens cu adevărat doar într-o economie socialistă, într-o economie de piață ea se stabileşte acolo unde cererea de locuri de muncă se întâlneşte cu oferta (intervenția poate fi prin educație, prin transparentizarea pieței, ca în Marea Britanie). Alte tentative europene de a controla sever piața muncii nu au condus decât la şomaj de 8-10%, inclusiv Germania și Franța țintesc flexibilizarea piețelor muncii în țările lor. Planificarea aplicată într-o economie de piață e falimentară.

În ce priveşte majorarea salariului minim, nebuloasele concepte apărute în discuțiile publice au fost mereu referitoare la ce e „decent” să câștige „amărâtul de salariat, într-o țară europeană”. De parcă nerespectarea echilibrului între cerere și ofertă pe piața muncii ar fi un concept european și ceva demn de laudă. Dacă pui salariul minim prea jos, atunci nu contează. Echilibrul pieței este peste ce ai stabilit oricum; nu suntem acolo. Dacă ești un clarvăzător omniscient și nimerești fix echilibrul, atunci acela ar fi fost salariul pe care piața l-ar fi plătit oricum. Veselia începe abia acum. Dacă îl stabilești mai sus decât piața, atunci, pe de o parte, numărul de locuri de muncă se diminuează, firmele își ajustează personalul (tipic în jos), pe de altă parte, salariații existenți sunt încărcați cu sarcini suplimentare, iar noile locuri de muncă apar mai greu decât ar fi apărut dacă nu s-ar fi intervenit. Un exemplu al acestui mecanism a fost închiderea unei fabrici de textile cu 350 de locuri de muncă în Buzău imediat după discuțiile despre un posibil salariu minim de 1.750 de lei, necompetitiv pentru sectorul în care firma activa. Piața se re-echilibrează și după intervențiile guvernamentale, salariatul “amărât” poate fi și mai defavorizat după ce am terminat să îl “ajutăm”. Unde piața deschisă nu funcționează, există angajările la negru, angajările după o perioadă informală de probă etc. – o contrapondere la decizii greșite în materie de politici publice și salarizare.

Mai mult, legea unică a salarizării va crea alte dezechilibre. Surpriza unor majorări nesustenabile (vezi 200% promise pentru anumite sectoare, vezi sa-larii de 3.600 de euro pentru medici) va genera așteptări inflaționiste și ajustări bruște de capital în companii. Companiile cu plan de afaceri pe cinci ani vor avea o ajustare bruscă, vor angaja mai greu. În plus, la nivel național, orice diferență dintre creșterea de productivitate (care e relativ mică) și salarii (care se promit uneori a se dubla în patru ani) se va reflecta în presiuni suplimentare asupra inflației. Iar lipsa unei discuții referitoare la un echilibru între salarizarea din sectorul guvernamental versus salarizarea în sectorul privat va crea alte tipuri de distorsiuni, de această dată intrasectoriale. Mai e și dezechilibrul numit deficit bugetar - Consiliul Fiscal arăta un posibil impact de 60 de miliarde de lei, dublul estimării guvernamentale. Pe scurt, orice discuție despre salarii fără discutarea unor concepte-cheie – cerere, ofertă, flexibilitatea pieței, productivitate, echilibru – nu face decât să ducă într-o zonă viitoare de reajustare brutală, de dezechilibre nesustenabile sau de împrumuturi masive pentru a le plăti (a se vedea cele două miliarde de euro împrumutate de Ministerul Finanțelor recent). Vorba unui economist mai malițios: a promite salarii mai mari care să crească economia pentru a le putea apoi plăti este ca și cum te-ai urca cu ambele picioare într-o găleată, în speranța că te poți ridica singur de mâner.  

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...
loading...