Cred că nimeni dintre cei care urmăresc dinamica politică de la noi încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu nu îşi face iluzii în privinţa congreselor partidelor.
La aceste mari întruniri naţionale, pline de ceremonii şi oaspeţi – din ţară şi dinafară, uneori –, sunt doar câteva lucruri care interesează. Primul este, desigur, cum se aşază taberele din interiorul formaţiunii politice respective şi din cine se alcătuieşte conducerea. Unii ies, alţii intră în componenţa organelor de conducere centrale, iar după asta, dacă te pricepi un pic la… fotbal, poţi spune destul de lămurit dacă în jurul căpitanului echipei s-a grupat mai degrabă cutare nucleu decât alţii.
Într-o viaţă publică unde grupurile de interese contează infinit mai mult decât respectarea spiritului unui statut sau alinierea la programul generic al ideologiei partidului, aceste regrupări de forţe spun mai mult decât cutare analize sociologice ori trecerea în revistă a măsurilor concrete ale partidului într-o perioadă dată. De aceea, numărarea „echipelor“, sesizarea liderilor acestora, observarea funcţiilor la care au acces prin congres ori a celor de care se despart asigură o cunoaştere mai adecvată decât o mie de sofisticării, arătându-ţi cam la ce să te aştepţi şi, mai ales, de la cine.
O altă chestiune utilă este să observi conţinutul, substanţa propunerilor şi a luărilor de cuvânt de la congrese. Pornind de la premisa că un congres adoptă linia de conduită a respectivului partid pe mai departe, ceea ce se spune dincolo de sloganuri mobilizatoare şi de declaraţii sforăitoare, mai mult sau mai puţin lipsite de conţinut, rămâne important fiindcă, prin raportarea la statut şi la actele şi declaraţiile anterioare ale conducerii şi ale membrilor marcanţi ai partidului, îţi poţi face o idee cu privire la continuităţile şi discontinuităţile aduse de noua întrunire naţională.
În fine, un deliciu de tip special îl rezervă amatorilor de aşa ceva ceremonialul, „baletul” presupus de astfel de fastuoase întâlniri. Spectacolul nu este de neglijat şi îşi are consumatorii specializaţi, atât din interiorul partidului în cauză, cât şi dintre observatori (presa, diplomaţii, analiştii, telespectatorii).
Având în minte toate aceste posibilităţi, trecerea în revistă a congresului recent al Partidului Social-Democrat, cel mai puternic partid al momentului – dacă ar fi să ne luăm după cutezanţele din USL în faţa cărora retractilul partener, PNL, a plecat capul aşteptând clipe mai bune şi după aceea că PSD a dat premierul României, omul cu cel mai greu cuvânt în deciziile actuale din eşalonul vizibil al decidenţilor -, este interesant de observat.
Pentru primul palier de observare, voi spune că realegerea lui Victor Ponta ca lider al PSD indică în mod clar că el şi echipa sa deja afirmată primesc votul pentru continuarea guvernării în linia în care a fost inaugurată. Este un vot pentru continuitate, aşadar, care are de-a face însă nu cu o analiză serioasă a rezultatelor şi eşecurilor guvernării în numele partidului – şi abia apoi al USL -, ci cu reafirmarea fidelităţilor partinice şi a frumoaselor relaţii de la om la om într-un sistem de tip clientelar (ca şi în celelalte partide, la drept vorbind). Votul pentru Victor Ponta de la congresul PSD proaspăt desfăşurat asigură perpetuarea pentru următoarea perioadă a practicilor şi a liniei de acţiune statornicite deja.
La palierul al doilea, cel al substanţei discursului, se constată un anume pragmatism care ignoră voios atât linia generică urmată de stânga politică – lumea baroniilor, ierarhică, nu ia seama la nevoile bazei piramidei sociale, contribuind, dimpotrivă, la creşterea disparităţilor şi la înălţarea în stil gotic, la cât mai ample distanţe, a stratului privilegiaţilor în raport cu tot mai consistenta cifră a săracilor, instituind discret, dar consistent, mereu şi mereu, noi legături de tip feudal -, cât şi scopurile declarate ale unui partid de stânga, socialist. Statutul devine o realitate ardentă numai în bătăliile electorale, în sancţionarea neconvenabililor sau în propulsarea prin metode inventive a propriilor partizanate interne. (Dar asta, iarăşi, este o conduită de eficienţă verificată şi în rândul altor partide, pentru care, prin precedenţa lui în materie de politică post-ceauşistă, PSD-ul, în frunte cu Ion Iliescu, le-a oferit exemplul.)
În fine, al treilea nivel a fost, cu siguranţă, cel mai de impact. Aducerea în triumf a lui Adrian Năstase, pe fundalul „Odei bucuriei“, în aplauzele participanţilor şi întâmpinat de declaraţia şefului partidului „aici unde îi este locul“, a consfinţit continuitatea de conduită şi de acţiune a PSD nu doar în raport cu etapa de guvernare Ponta anterioară, ci pentru un arc de timp mai elastic. Solidaritatea entuziastă cu un condamnat pentru corupţie care şi-a executat pedeapsa, reintroducerea prin intrarea principală, ca într-un marş glorios, în viaţa politică şi de partid – nu ca membru, ci ca întemeietor şi ca guru, cu o activitate neinterogabilă – arată distinct, oricui, că PSD a decis să rămână ataşat nu numai trecutului, ci şi încălcării cutumelor şi legalităţii. Nu poţi pretinde că aperi şi că întăreşti statul de drept defilând cu un condamnat în frunte.
De ce ne-am mai mira, atunci, de constatarea Departamentului de Stat al S.U.A. – este vorba despre un stat ai cărui aliaţi strategici suntem, nu de o putere ostilă?! – că „România continuă să fie afectată de corupţie instituţională, iar sistemul judiciar rămâne vulnerabil la influenţe politice…“?! Când tonul e dat pe un asemenea diapazon de la nivelul premierului şi al celui mai tare partid al momentului, ce legalitate şi ce spirit de dreptate mai sunt de aşteptat?
