In pofida recentelor incidente de la Mügeln, din estul Germaniei, Gideon Rachman, analist al Financial Times, opina ca extremismul german poate fi considerat, in esenta, un fenomen aproape disparut. Din 1945, atat statul, cat si societatea au inregistrat constante si notabile transformari.
Universul german combina eficienta, spiritul legii si simtul responsabilitatii internationale. Un solid fundament cultural secondat de legaturi familiale coezive confera societatii un plus de farmec – cel putin din punct de vedere al acelor britanici ingrijorati de anarhia sociala si rata infractionalitatii din propria lor tara. Nu in ultimul rand, populatia evreiasca din Germania inregistreaza cea mai mare crestere din Europa. Este suficient a urmari programele variilor canale tv ale tarii pentru a lua act de documentarea implacabila a crimelor nazismului si a sesiza ca societatea a judecat si acceptat partea teribila a istoriei sale recente. Din nefericire, aceasta abordare a trecutului a lipsit in fosta RDG, asa cum a lipsit si in fosta Iugoslavie, inainte de dezmembrarea ei, incepand cu 1991. In cazul ambelor tari, fascismul si barbaria celui de-al doilea razboi mondial au fost atribuite fantomaticelor "forte burghezo-capitaliste" – ceea ce echivala, de fapt, cu o exonerare generala si cu blocarea, din start, a tentativelor de identificare a culpabililor, respectiv de prevenire a reaparitiei unor astfel de judecati viciate in randurile noilor generatii.
Detinand catedra pentru studii etnice si de pace din cadrul unei universitati britanice, raman deseori uimit de interesul masteranzilor germani fata de domeniul managementului conflictelor caracteristice lumii in care traim. Multi dintre ei sunt determinati a contribui la constructia Europei comune, pe care o doresc o forta activa, benefica lumii intregi. Prin urmare, sinidisis-ul lor este, in buna masura, cel de respingere a nationalismului. Ramane, desigur, intrebarea despre masura in care o asemenea pozitie s-ar putea, vreodata, schimba radical? Potentiale metamorfoze ale actualei gandiri pot fi eventual induse de o UE investita cu prea multa autoritate si fara acceptul prealabil, legitimator, al populatiilor. Iar la acest capitol, pe langa Italia, Germania a fost singurul stat comunitar care nu a recurs, din motive constitutionale, la organizarea unui plebiscit asupra Tratatului Constitutional European, renascut acum sub o noua forma. Aceste si alte situatii de acest gen determina o anumita circumspectie, astfel ca eventualitatea alunecarii Europei intr-o era oarecum similara celei postwilhelmine din Germania – cu institutii democratice existente formal, dar lipsite de putere – nu poate fi exclusa, deocamdata, intru totul. Reminiscente ale nationalismului german pot aparea si sub forme inedite, datorate nu stimulilor de dreapta, ci de stanga. Partidul de extrema stanga "Die Linke" este creditat, conform sondajelor din august, cu sufragiile a 11% din respondenti, in conditiile in care, spre exemplu, in Franta invecinata marxismul parlamentar a fost neutralizat de mult. In Germania, insa, stanga extrema pare a deveni o forta politica cu certa pondere nu doar in landurile estice – unde, in functie de regiune, poate chiar predomina –, ci si in unele vestice.
Se pot aduce multiple argumente in favoarea afirmatiei ca Gerhard Schröder a fost primul lider democrat din perioada postbelica a Germaniei care a autorizat includerea nationalismului energetic in politica tarii. Gazoductul "Schröder-Putin", decis in 2005 si prevazut sa treaca prin Marea Baltica, ramane un insemn al repudierii conceptului de politica europeana comuna in domeniul energiei. Decizia fostului cancelar nu a fost blamata, atunci, nici de vreun membru mai curajos al guvernului de coalitie, nici de colegi de partid si nici macar de o mare parte a electoratului. De unde se poate deduce ca si idealismul german are unele limite.
Incaputa pe maini autoritariene, Rusia (re)face, in mod cvasisubtil, vechiul joc "divide et impera", incercand sa dezbine statele-cheie membre ale UE prin oferte si concesii diferentiate. Visul putinian continua sa ramana un stat central-european de orientare "neutralist"-pacifista, receptiv la doleantele Kremlinului. Cat timp redutabila Angela Merkel este la conducerea guvernului german, asemenea perspective sunt nule, aspect la fel de valid si in privinta sanselor de revenire in forta a extremei drepte. Dar in cazul in care relatiile cu SUA nu vor putea fi intremate suficient de rapid si temeinic dupa dezastrul anilor Bush, cine poate garanta Europei ca Germania nu va inclina, in cele din urma, spre o neutralitate in stil suedez?
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
