Pentru înțelegerea mai adecvată a modului de gândire al politicienilor de succes din România strict contemporană, afirmația lui Traian Băsescu referitoare la faptul că toate partidele din România cu rădăcini în anii '90 şi-au epuizat capacitatea de a face bine şi generația de 40 de ani are şansă este demnă de tot interesul.
Întâi, pentru că ea permite constatarea unui concept generaționist în deslușirea dinamicii și a performanței politice. Altfel spus, ar ține de vârstă adecvarea la situațiile de pe agenda politică și cei mai tineri sunt mai capabili și mai competenți din motive biologice, în virtutea decalajului de vârstă favorabil lor.
Chestiunea tinereții unui om, speculată intens și de către angajatorii din economie, și de către instituțiile occidentale care limitează eligibilitatea ca bursier și ca angajat, în multe cazuri, pe criterii de vârstă (cea de 35 de ani este un prag), ar merita un interes mai mare decât cel care i se acordă în general. Este greu de înțeles cum un om perfect calificat între, să zicem, 30 și 35 de ani devine dezavantajat în competițiile publice promovate la nivelul statului, ba chiar și în cele patronate de UE, un an sau doi mai târziu. Criteriul, discriminator, expresie a unor prejudecăți apăsate, se împotrivește clar principiilor meritocratice care reglează, atunci când sunt realmente aplicate, mai just competițiile de orice fel. Altfel spus, nu vârsta ar trebui să primeze într-o selecție ce nu se interesează de frumusețea fizică și de caracterul ornamental al prezențelor, ci meritul: cei mai buni să învingă și să ocupe, pe baza capacității reale de a rezolva probleme specifice, și nu cei mai juni.
Tinerețea este o vârstă a avântului și asigură, în general, o prezență profund energizată. Astfel, ea vine cu o prospețime, un soi de curiozitate și de entuziasm care nu pot fi trecute cu vederea. Dacă asemenea premise întâlnesc și o pregătire ce duce la rezolvări de succes, chiar spectaculare, ea se dovedește excelentă. În același timp însă, în asemenea situații vorbim de o competență reală, și tocmai ea este de căutat, nu decorativismul juvenil sau agitația simpatică și jovială. De multe ori însă, maturitatea este preferabilă, mai cu seamă în situațiile când estimarea mai realistă a unei situații problematice, ezitarea în fața unui scenariu (cu rezultatul că elimină pripeala), analiza mai calmă și mai răbdătoare a tuturor scenariilor posibile o recomandă. Dar, iarăși, și atunci, nu maturitatea trebuie premiată – ca vârstă exterioară sau ca o configurație interioară –, ci performanța în rezolvarea chestiunilor ivite; competența, pur și simplu.
Traian Băsescu spune, apoi, că, în virtutea, pur și simplu, a trecerii timpului, partidele din anii '90 și-au epuizat capacitatea de a răspunde provocărilor actuale din politică, de fapt din dezvoltarea țării. Contextualizând acest crez, se poate presupune că pentru Băsescu – un actor politic care știe despre ce vorbește, pentru că el însuși aparține acelei configurații imediat postcomuniste – exercițiul politic al ultimelor două decade a epuizat capacitatea de reacție a forțelor politice active pe scena publică românească. Motivele se pot presupune: s-a schimbat contextul de acțiune politică al partidelor românești, care până în 2007 au tăiat și au spânzurat în funcție de propriile interese și decizii, iar acum au de ținut cont de exigențele integrării europene, de cele ale apartenenței la NATO (din 2003) și de acelea legate de parteneriatul strategic cu SUA. Mecanismele pe care MCV-ul și alte asemenea instrumente le pun în joc, activitatea ANI și DNA, instituții inspirate tot de către Vest, precum și dezvăluirile tot mai limpezi și mai ample despre corupția politică de la noi invalidează vechile reguli ale jocului. Așa cum a arătat despre propriul fost partid, PDL, Băsescu pare convins că actualele formațiuni politice sunt incapabile să se reformeze intern, asigurând flexibilitatea și adecvarea la noul context și la noile reguli.
Pe de altă parte însă, chiar dacă contextul îi dă dreptate președintelui – în caz că a gândit în acest fel –, ideea că este necesară o ruptură în viața politică instituțională nu poate să nu stârnească o anume uimire. Continuitatea a conferit mereu, în epoca modernă, prestigiu și legitimitate. Liberalii și țărăniștii, ca și social-democrația s-au mândrit mereu cu antecedentele, asumând și neajunsurile, nu doar performanțele trecutului (mai mult sau mai puțin). Ideea că politica ar fi mai bine reglabilă prin construcții politice generaționale, ca și prin promovarea generațiilor spontanee, pare contrazisă de tot ceea ce înseamnă practica politică internațională.
Gândirea politică de acest fel, aparent mai dinamică și mai atentă la seismograful politic, contrazice modelul cel mai prestigios de democrație: cel al SUA, unde dintru începuturi Constituția a rămas neschimbată vreme de secole (desigur, cu firești amendamente) și unde partidele active în prim-plan, cele care reglează evoluțiile din interiorul și exteriorul marii puteri, sunt tot aceleași, două. O asemenea gândire – mă refer la cea băsesciană, care nu e numai a președintelui, ci se regăsește chiar și în opoziție – pare să diminueze radical realitățile locului în domeniu, dorind inovații radicale, deși neverificate ca eficiență, evidențiind bagatelizarea instituțiilor partinice și un voluntarism pe cât de capricios, pe atât de îngrijorător. Între Băsescu, care dorește măturarea partidelor mai vechi în folosul celor noi, și Ponta ori Antonescu, mari amatori de anulare a vechii Constituții și de confecționare a alteia, nu e decât o diferență de arondare la nivelul propriilor echipe. Fondul îi apropie, din păcate.
Vârsta nu este un criteriu pentru a-i califica pe noii politicieni, din păcate. Și dacă Băsescu ar fi propus bariera de 60 sau 70 de ani (precum Iliescu, poate, mai încrezător în capacitatea „vechilor“ de a tempera noul), tot performanța distinge între candidați și candidați. Cei care pot și vor să facă mai mult pentru națiune în ansamblul ei, pe deasupra cumetriilor și a intereselor venale de orice fel, vor fi recomandați nu de palavre, ci de abordările și de rezolvările pe care le vor evidenția prin strădaniile confirmate de-a lungul anilor dinainte.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai.
