După ce categoria socială a „elitelor“ politice a prins contur, descendenţii acesteia au intrat în atenţia presei, mai degrabă prin extravaganţe de comportament cu incidenţe penale. Au fost denumiţi generic „beizadele“.
Ne amintim de fraţii Răducănoiu, copiii prefectului de Dolj, care în urmă cu zece ani făceau scandal şi băteau pe cine voiau ei, inclusiv poliţişti. La fel de celebrul fiu al lui Silviu Prigoană era găsit conducându-şi Lamborghini-ul fără permis. Lista poate continua cu câteva accidente soldate cu victime provocate de fii ai unor persoane importante, agravate de fuga de la locul accidentului. Elementul comun a fost, în toate cazurile, atitudinea „părintească“ – a se citi: excesiv de blândă – a celor care ar fi trebuit să aplice legea. Urmarea logică era crearea unui sentiment general de impunitate a „beizadelelor“.
Au fost şi cazuri mai grave. Fiul generalului Diamandescu, şefului Poliţiei din anii ’90, era implicat în traficul de maşini furate. Fiul senatoarei Plăcintă a agresat o femeie, după care a încercat să calce cu maşina un om care a intervenit. Mai nou, fiul fostului preşedinte de consiliu judeţean Uioreanu a fost condamnat cu suspendare pentru că vânduse droguri unor liceeni.
Se poate argumenta că, probabil, incidenţa infracţiunilor este aceeaşi în rândul fiilor politicienilor ca şi în al fiilor unor oameni obişnuiţi, doar că presa este mai dispusă să le aducă în atenţia publicului pe cele în care sunt implicate nume cu rezonanţă. Aşa e, dar dacă e să vorbim despre elite, ştirile de acest gen ar trebui să fie cvasi-inexistente.
Când nu fac nefăcute, fiii potentaţilor muncesc. Când sunt slujbaşi, au slujbe bune: fata prefectului de Mehedinţi, de exemplu, atunci când nu participă la reality-show-uri deocheate, este directoarea liceului pedagogic din urbe (se pare, fără a fi titulară). Una dintre fiicele lui Traian Băsescu şi-a început cariera profesională pe un salariu de invidiat la Luxten, compania care iluminează Bucureştiul.
După ce au început să fie pronunţate sentinţe definitive contra parlamentarilor care-şi angajau fiii la propriile cabinete, a fost patentat sistemul angajărilor încrucişate. Dar astea sunt „mărunţişuri“. Oricum, puţini dintre urmaşii politicienilor trăiesc din leafă.
Există, printre politicieni, şi vocaţia întemeierii de dinastii politice. Încercarea nereuşită de lansare pe orbita politică a fiicei fostului preşedinte Băsescu nu e singurul caz. Să ne amintim de altă euro-parlamentară – fiica vicepreşedintelui PSD Radu Sârbu, de Prigoană-junior, care era cât pe-aci să devină deputat, dar şi de câţiva baroni locali care şi-au propulsat fiii în politica „mare“ – cazul fostului preşedinte al CJ Prahova, Mircea Cosma, şi al fiului său, deputat, e ultimul dintr-un şir mai consistent.
Dacă-i întrebi, probabil că invocă precedente ilustre de la noi (Brătienii) şi de peste Ocean (Kennedy, Bush). Vor omite, desigur, că Brătianu a întemeiat mai întâi România modernă şi abia apoi dinastia de oameni de stat.
Mai grav este atunci când relaţia tată-fiu se concretizează în ceea ce se numeşte o cârdăşie. Se întâmplă atunci când tatăl îşi foloseşte puterea şi influenţa politică pentru a obţine bani murdari, pe care încearcă să-i spele prin intermediul fiului. Cazului tandemului prahovean amintit mai sus i se adaugă recent două nume de rezonanţă – Hrebenciuc şi Cocoş. Chiar dacă vorbesc despre cazuri în care nu s-au pronunţat sentinţe definitive, deci unele ar putea fi infirmate, e greu de susţinut că fenomenul nu există.
Tinerii care au fost vârâţi de către propriii părinţi în jocuri frauduloase au şanse mari să-şi vadă compromise şansele la care aveau dreptul de a duce o viaţă cinstită. Toţi oamenii ăştia dispun de resurse importante. Mă întreb, dacă sunt preocupaţi de soarta copiilor, dacă vor să le asigure un viitor, de ce nu investesc banii pe care-i au pentru a-i trimite la studii la colegii şi universităţi prestigioase (şi scumpe), din acelea despre care se spune că garantează absolvenţilor un covor roşu pentru tot restul vieţii? (Spre lauda lor, ştiu că există şi oameni cu bani care adoptă această strategie – dar mai degrabă dintre cei care au făcut avere din afaceri decât din politică.)
Răspunsul mi se pare simplu. Oamenii care fac acum parte din clasa politică nu cred în societatea ale cărei baze le pun. Ei nu cred că fiii lor, echipaţi pentru a deveni oameni merituoşi, vor răzbate. Nu cred într-o societate în care să funcţioneze alte mecanisme decât cele prin care au parvenit ei – relaţiile, şmecheria, puterea banului.
