În 1899, un tânăr -savant, scriitor și jurnalist, pe nume -Nicolae Iorga, urmând exemplul maiorescian, și-a expus într-un periodic opiniile sincere – altfel spus: critice – cu privire la societatea și cultura română. Republicate cu câțiva ani în urmă, observațiile universitarului de atunci anunță ori sunt confirmate de realități de acum. O mică -incursiune în urmă cu aproape 120 de ani i-ar putea îngădui cititorului grăbit nu să evite lectura cărții savuroase și atroce a lui N. Iorga, cât să tragă niște concluzii proprii cu privire la continuitățile și schimbarea survenite în România de atunci încoace. (În cele ce urmează voi cita din ediția alcătuită de -istoricul Andrei Pippidi în 2008, pe care a publicat-o Editura -Humanitas.)
Înainte de orice, țara însăși a apucat să își vădească anumite trăsături distinctive. După Iorga, „…țara asta, unde nu e respectat decât acela de la care se așteaptă un avantaj și numai pentru atâta vreme cât durează acel avantaj, în această Românie a anului 1899, în care este absolut necunoscută noțiunea de respect datorat unei lungi vieți de muncă cinstită și binefăcătoare, …această țară fără pereche…” merită din plin să fie reformată. România îi apare ca fiind „…țara noastră, …cu civilizația ei falsă și superficială…”. Cât despre felul de a fi al românilor, el crede și speră că „noi suntem sceptici fiindcă am fost de multe ori înșelați, ne lipsesc curiozitatea științifică, idealismul, dezinteresarea, dar poate că aceste defecte, datorate unei educații detestabile, nu sunt imposibil de corectat”. Cu adevărat remarcabil este însă „…disprețul românilor din România față de țara lor în general și față de viața intelectuală a patriei lor în special”, Iorga socotindu-l „…o crimă; … una dintre acele mari crime care atrag câteodată dispariția unui popor”.
Sub raportul preocupărilor pentru cultură din societatea românească, patria îi apare, pe de o parte, drept o „… țară săracă în oameni, țară de literați și de savanți cu câte zece slujbe…”. Pe de altă parte, „…cea mai mare parte din societatea românească, cea superioară și clasele -care-i urmează direct, se compune din ignoranți pretențioși”. Cu alte cuvinte, „ești în România, domnule, în țara oamenilor de afaceri, a avocaților, a politicienilor de tot soiul, a birocraților atotputernici, a desfrânaților care au o avere de risipit. […] Țara noastră e o țară de realiști convinși, pentru care un document nu e decât un petec de piele sau de hârtie îngălbenită, care trebuie lăsat
pe seama proștilor care au
poftă să se ocupe de dânsul”.
Și iarăși, ca să se înțeleagă:
„…Dacă există o țară unde nu se citește, aceasta este țara mea. Se știe că nimeni nu poate cheltui pentru cărți: pentru cele mai nebunești născociri ale unui lux desfrântat, da, însă nu pentru cărți”.
Deplin calificat pentru o cuprindere mai largă și mai pătrunzătoare, Iorga remarcă sarcastic că „…este demn de admirat modul foarte cuviincios în care se practică imoralitatea în societatea noastră ireproșabilă”. Îi este clar că „statul, evident, nu se consideră legat de nicio datorie față de civilizația națională… În țara noastră nu trebuie să citești și să scrii”.
Universitatea este preponderent alcătuită din „belferi universitari” și din „mașini de corectat teze”. În ce privește teza de licență, ea „trebuia publicată. În majoritatea cazurilor, aceste teze erau un plagiat sau un certificat naiv de imbecilitate”. Cutare profesor ilustru „își lua toate tezele și încuraja oficial ușurința și plagiatul”. Iorga afirmă că „dat fiind că sistemul continuă, întâmplarea mi-a dat prilejul să văd teze bune, vrednice de notele cele mai mari, care seamănă cu totul între ele, în afară de semnături”. Avem, prin urmare, o ilustră tradiție în acest domeniu și singura uimire pe care o mai îngăduie o asemenea revelație este cu privire la forța ei de perpetuare și la perfecta ei continuitate de peste un secol.
Formul științific și artistic cel mai relevant îi reține, și el, atenția. „Academia este o insti-tuție care are nevoie de a se înnoi, fiind în primejdie de a se găsi desprinsă de mișcarea intelectuală, de a ajunge demodată, de a-și pierde rostul influent pentru care a fost creată. … Printre membrii actuali, și ei nu sunt singurii de vină, sunt unii care n-au scris niciodată, alții care nu mai pot scrie și încă alții a căror activitate științifică e regretabilă.” Sub patronajul aulei academice lucrează și un direcor indolent, poate chiar cinic, păstrat în funcție din rațiuni de oportunitate politică. „În orice altă țară, un asemenea director ar fi fost destituit numaidecât, dar nu trebuie uitat că suntem în România, că această țară are un regim parlamentar, că e nevoie de raportori pentru legile prezentate de guvern și că un om bun la toate este un instrument prețios într-o adunare deliberativă”. În asemenea cazuri, după Iorga trebuie procedat cu atenție. El mărturisește că „nu m-am gândit niciodată să protestez împotriva instituției atât de românești a paraziților. Dar voi stărui de-a pururi în propunerea de a li se da sinecure mai puțin scandaloase. Făceți-i inspectori, domnule ministru, făceți-i senatori, deputați, miniștri plenipotențiari, amirali; dați-le cruci și cordoane, dar binevoiți a nu le mai încredința muzee, biblioteci, reviste oficiale…”. Nu s-ar putea spune că sfatul nu i-a fost urmat…
„E așa de greu să fixezi răspunderile fiecăruia în România!”, spune el. Firește, pentru că răspunderile asumate atrag după ele consecințe palpabile, nu neapărat dintre cele reconfortante.
Avem și o morală publică laxă, permeabilă: „… Se pare că o necuviință nu-i impresionează ușor pe compatrioții mei”. Drept care conchide: „… Dacă mai durează sistemul, n-o să mai fie în lume nicio țară unde să se mai păstreze iluzii despre seriozitatea noastră”.
„…Ne mai trebuie o sută de ani buni până vom deveni un popor serios”, după Nicolae Iorga. Dar iată că secolul respectiv a trecut, iar multe dintre tarele înfierate de el au rămas. Să mai fie nevoie de încă un secol?
