Rezultatele primului tur al alegerilor regionale din Franţa par să confirme ceea ce era deja vizibil, la nivelul precedentelor consultări electorale – ascensiunea Frontului Naţional şi capacitatea sa de a deveni,în pofida unui boicot al elitei politice, partidul ce capitalizează în marginea unei nemulţumiri populare mocnite.
O dată cu Marine Le Pen, Frontul Naţional aspiră la respectabilitate, prin abandonarea arlechinadelor retorice xenofobe ale fondatorului său istoric. Dar această mişcare strategică nu afectează, în nici un fel, natura sa profundă, în termeni ideologici. Identitatea Frontului rămâne una populistă, versatilă şi cameleonică. Succesul său remarcabil este dat de această disponibilitate de a-i denunţa pe inamicii Franţei, în termeni ce evocă,concomitent, limbajul dreptei şi al stângii radicale.
Nu este vorba aici de un reflex sincretic postmodern, ci de substanţa însăşi a populismului – aceea de a fi un actor proteic, ce exploatează fricile şi neliniştile comunităţii pe care o parazitează.
Frontul Naţional, prin voturile sale, exprimă, în mod dramatic, nu doar impasul Franţei, ci şi al unei întregi Europe.
Ar fi inutil să încercăm a căuta nucleul sistematic al viziunii despre societate şi stat a Frontului Naţional. Mişcarea lui Marine Le Pen este, esenţialmente, o nebuloasă în care se varsă frustrările colective, ca
într-un bazin simbolic.
De aici, coexistenţa unor teme care trimit la imaginarul extremelor îngemănate. Frontul Naţional îşi datorează succesul potenţialului său de a depăşi vechile clivaje. El uneşte, în mod oportunist şi creativ, nostalgiile etatiste ale unui segment electoral de obedienţă comunistă cu fobiile celor care se văd ca apărători ai Franţei profunde în faţa imigraţiei.
Asemenea partidului “România Mare“, în anii săi de apoteoză, Frontul Naţional reciclează toate temele fricii şi resentimentului, unindu-le în creuzetul identitar al unei formule de mare coaliţie.
Frontul Naţional este, în Franţa de astăz simultan, vocea extremei drepte şi a extremei stângi.
Această fuziune intelectuală îi acordă forţa sa redutabilă. Asemenea „poujadismului“ în anii celei
de-a Patra Republici, Frontul Naţional luptă împotriva capitalismului mondial rapace, apărând valorile unei Franţe mitice care refuză globalizarea de tip american. Ura faţă de Statele Unite şi modelul pe care îl întruchipează este numitorul comun intelectual care permite întâlnirea extremelor ideologice.
În spaţiul francez, dreapta şi stânga radicală au împărtăşit ostilitatea comună faţă de ceea ce ele au perceput ca fiind o invazie „anglo-saxonă“.
Edificiul de astăzi al Frontului Naţional este imaginea exacerbată a acestei uri istorice, a acestui ulcer care macină un segment influent al publicului francez.
Simbolic, vehemenţei anti-americane îi corespunde o afinitate marcată faţă de Rusia putinistă.
Succesul Frontului înseamnă şi slăbirea suplimentară a coeziunii alianţei ce impune sancţiunile internaţionale contra Rusiei.
Populismul francez, ca şi cel european, salută în Rusia lui Putin un model şi un aliat.
Succesul Frontului Naţional este şi hârtia de turnesol care trădează impasul în care se află Republica însăşi. Şi aceasta pentru că Franţa se confruntă, concomitent, cu secesiunea teroristă a propriilor cetăţeni radicalizaţi, dar şi cu eşecul politicilor pe care administraţia socialistă le-a urmat,în anii trecuți.
Chestiunea imigranţilor ilegali din zona Pas-de-Calais este simptomul unei patologii profunde. Franţa republicană, la stânga, ca şi la dreapta, pare incapabilă să gestioneze un moment ce poate submina temeliile democraţiei.
13 noiembrie 2015 este ziua în care Franţa a avut revelaţia existenţei unui întreg continent subteran, definit prin jihadism şi prin respingerea Republicii. Crimele de la Paris sunt manifestul politic al acestei lumi care a crescut, fără ca statul republican să pară pregătit să intervină.
Frontul Naţional creşte pe acest fond de ezitare a republicanilor. Republica nu poate exista fără republicani, fără acea fermitate care permite îngrădirea şi eliminarea, treptată, a focarelor din care iradiază islamismul. Credinţa în egalitatea în faţa legii nu exclude, ci implică fermitatea şi moderaţia militantă. Orice altă abordare nu va face decât să adâncească acest impas.
Frontul Naţional este, în egală măsură, un semn care anunţă un posibil nou chip al politicii europene. Convergenţa sincretică dintre extreme acordă populismului şansa ubicuităţii.
Valul populist reduce complexitatea societăţilor la un număr mai mic de frici şi de fobii. El mobilizează resentimentul latent împotriva unei elite politice şi economice denunţate ca trădătoare şi criminale. Populismul vorbeşte, în Franţa, ca şi aiurea, în numele Poporului – aceasta este ficţiunea sa fondatoare.
Frontul Naţional nu este un accident. El este expresia acestei Europe tulburate şi telurice, pe cale să se afirme.
