Ségolène Royal, candidata prezidentiala a partidului socialist, se prezinta a fi ceva nou si proaspat intr-un peisaj politic plin de “fosti” si “elefanti” si promite schimbare. Ca Franta, probabil tara europeana cea mai anchilozata, social si politic, are nevoie de schimbare este clar, ca Royal reprezinta schimbarea, dincolo de noutatea evidenta a faptului ca poate aparea in bikini de culoare turcoaz este mult mai putin evident. Intr-adevar, Royal a studiat la École Nationale d’Administration, traditionala fabrica a elitelor din toate partidele importante.
In varsta de 53 de ani, nascuta in Senegal, mama necasatorita a patru copii cu actualul sef al partidului socialist, Francois Hollande, Royal este in politica de un sfert de secol, desi in functii relativ minore – ministru pentru problemele familiei, al educatiei, la ora actuala presedinta departamentului Poitou-Charente. Lipsa de experienta este evidenta, mai ales in chestiuni de politica externa – de la sprijinirea “suveranitatii” Quebecului, care i-a atras un dat peste mana din partea Canadei, la admiratia pentru justitia… chineza, la declaratia prin care parea de acord cu teroristii libanezi ai Hezbollah, insa doar “in ce priveste Statele Unite”. O presedinta Royal la Élysée are toate sansele sa transforme actualele ambitii internationale exagerate ale Frantei in motiv de amuzament. Mai ales una care nu stie care este marimea fortei nucleare franceze.
In materie de program, Madame Royal ofera doar un mismas al carui continut este suma a 6.000 de mitinguri locale (“café Ségolène”) si cateva milioane de vizitatori ai site-ului ei. Vox populi? Sau lipsa de idei si populism? Sau socialism cu alt nume? Caci, intr-o tara paralizata in mod sistematic de sindicate atotputernice (si de extrema stanga), ea vrea mai multa putere tocmai pentru sindicate; atunci cand numai in Anglia traiesc 200.000 de francezi fugiti de impozitele excesive, si un numar enorm de absolventi ai putinelor universitati serioase fug anual spre California sau Australia, Ségolène Royal acuza “profiturile lacome” si “capitalismul salbatic” si vrea sa-i taxeze pe “transfugi”. Cand, in aprilie 2006, studentii francezi demonstrau impotriva masurilor ce le mareau sansele de a gasi locuri de munca, Royal ii “intelegea”.
“Pactul prezidential” prezentat de dna Royal in 11 februarie include marirea salariului minim la 1.500 de euro, garantarea mentinerii puterii de cumparare, control de stat asupra dobanzilor bancare, revenirea asupra privatizarii companiei Gaz de France – in general luna de pe cer socialista. Si aici este problema-cheie – programul socialist este departe de a oferi o solutie sau o “schimbare”, preferand mai degraba reincalzirea aceluiasi ghiveci etatist care a adus Franta in pragul falimentului, sub regimuri socialiste si “conservatoare”.
Intr-adevar, Franta are una din cele mai mari datorii publice dintre tarile occidentale – sase saptamani de concediu, pensionare timpurie, sindicate comuniste – toate acestea costa, monser! Si asa, Ségolène Royal, purtatoarea “marii schimbari”, va continua sa duca Franta pe aceeasi panta deja cunoscuta a declinului – de pilda in marile orase americane, toate cu sistem monopartinic (i.e. democrat). Cresterea nivelului si numarului de beneficiari ai statului de munificenta sociala duce la cresterea taxelor, care duce la migratia contribuabililor, care duce la marirea impozitelor, care duce la… faliment. Iar falimentul duce la presiuni asupra contribuabililor din afara acestui cerc vicios – in cazul american, la cererea de ajutor federal, in cel al Frantei, la presiuni la Bruxelles pentru marirea taxelor in alte tari ale Uniunii, subsidii si mai mari pentru agricultura franceza incapabila de a face fata competitiei comunitare sau extracomunitare, piedici in calea companiilor ce cauta un mediu de afaceri mai prietenos decat Franta – cum ar fi Romania.
Cu alte cuvinte, refuzul socialistilor si al unei mari parti a electoratului francez de a intelege si accepta legile economice fundamentale, si nu “anglo-saxone”, cum este la moda a numi piata libera pe Rive Gauche, nu este un fenomen ce ii costa doar pe francezi, ci si pe altii, in masura in care Franta are influenta economica in Uniunea Europeana. Ciobanul din Poiana Sibiului nu are sanse cu un José Bové, cel mai cunoscut vandal al Europei, piroman de McDonald’s, producator de branza Roquefort si candidat prezidential (din puscarie) – si nu pentru ca nu vorbeste franco-marxism.
Care sunt sansele doamnei Royal? La ora actuala este prea devreme pentru a decide, iar popularitatea i-a scazut mereu in ultimele saptamani – in ciuda subiectelor de genul Corsica (“Nu este rau daca ar fi libera”), Quebec, Beijing sau Beirut, care nu au ajutat. Pe de alta parte, refuzul pur democratic dar cvasi-”genetic” al multor francezi in numele logicii pietei libere (si gravitatii?) sugereaza ca electoratul progresivo-reactionar este la dispozitia ei – insa doar in turul doi. In afara cazului in care primul tur de scrutin decide ca trotkistii, sau comunistii, sau ecoprogresistii sunt mai aproape de sufletul socialist colectiv al “Frantei eterne” (incepand cu secolulul 19?) decat Madame Royal, iar batranul nationalist Le Pen ajunge iarasi in turul doi.
Michael Radu,
Presedintele Centrului antiterorist, Philadelphia
