Pentru multi romani, recursul la Fondul Monetar International nu a insemnat decat indatorarea impovaratoare a tarii pentru o perioada care se anunta descurajant de lunga si de austera. Cei mai tineri cetateni care impartasesc acest punct de vedere vad in el un motiv in plus de a-si lua talpasita spre alte zari, macar in principiu mai ofertante. Cei mai varstnici scrasnesc din dinti a neputinta, ca unii ce au trait nu doar anii ’90, cu monitorizarile si acordurile parca interminabile cu Fondul, ci si anii ’80, cand Ceausescu a obligat o tara intreaga la frig, foamete si penitenta manat de obsesia de a lichida datoriile externe ale Romaniei. Nu este deci de mirare ca figura joviala a domnului Jeffrey Franks, seful misiunii pentru Romania a FMI, este de natura sa starneasca mai curand temeri decat simpatie, in pofida faptului ca, de fapt, acest expert este un sol al sperantei si un furnizor de resurse pentru noi.
Intr-o recent publicata declaratie, Franks observa – pentru cine doreste sa inteleaga mai bine ce se intampla cu adevarat in aceasta perioada dificila nu doar din punct de vedere economic – ca "programul FMI poate aduce trei beneficii majore. Prin faptul ca esti in acord cu FMI, ai un statut aparte, pentru ca sunt indeplinite niste conditii minime, iar investitorii sunt mult mai dispusi sa acorde imprumuturi tarii respective. Al doilea beneficiu este ca acordul aduce sprijin financiar atunci cand tara are nevoie de el, iar Romania a avut nevoie de sprijin financiar in ultimii ani. Cel de-al treilea beneficiu, care cred ca este cel mai important, este faptul ca tara respectiva este ajutata sa creeze si sa implementeze politici viabile. Alocarea unor bani pentru Romania ajuta pe termen scurt, dar este mult mai important sa ai reforme viabile: sa reformezi sistemul de pensii, sa ai o lege a responsabilitatii fiscale, sa remediezi deficientele bugetare".
Facand aceste precizari, Jeffrey Franks nu doar ca permite intelegerea modului de gandire si de operare al FMI, ci subliniaza si ierarhizarea avantajelor pe care le ofera un acord de tipul celui incheiat de tara noastra cu Fondul. Cel mai important, de departe, este demersul reformator. Remarc insa ca, prin natura actiunii sale specifice, FMI se intereseaza exclusiv de reformele vizand politicile financiare. Doua dintre cele trei componente au in vedere demersurile concrete ale guvernantilor in rezolvarea temelor specifice. Dupa toate aparentele, ceea ce nu spune – insa lasa sa se inteleaga – reprezentantul FMI este ca institutiile raspunzatoare de gestionarea situatiei curente a tarii nu sunt capabile sa conceapa in mod adecvat bugetul si ca ei nu au elaborat codul de reguli al unei conduite responsabile in materie fiscala.
In prima chestiune, a bugetului, nu este nevoie de o memorie prodigioasa pentru a iti reaminti de intarzierile, ezitarile, balbele propunerii unui buget pe anul curent sau de intampinarile surprinzator de numeroase din Parlament la adresa croiului bugetar. Cat despre responsabilitatea fiscala, aici lucrurile sunt limpezi ca lumina ochilor: nici demnitarii nu sunt trasi la raspundere pentru cheltuirea banului fara respectarea prevederilor legale (abia am depasit situatia penibila in care doi ministri ai guvernului anterior au avut de dat seama pe aceasta tema), nici contribuabilii care s-au afirmat in zona bunelor practici in materie nu s-au bucurat de o popularizare. Avem, in schimb, persoane fizice si juridice in sfera capitalului privat, de exemplu, care sfideaza repetat si perseverent o conduita rezonabila, tergiversand, practicand evazionismul sau risipind iresponsabil resursele.
A treia sansa mentionata de Jeffrey Franks imi pare mai ambigua, oarecum. Garantia pe care o presupune un acord cu Fondul pentru investitori inseamna, fara indoiala, in ochii acestora, o asigurare, o unda verde, o incurajare pentru inceperea unei afaceri in tara respectiva. La noi insa, lumea se zbate inca in dilema daca sosirea investitorilor nu inseamna deposedare de resurse, transformare in piata a muncii ieftine, smecherire, intr-un fel sau altul. Cazul Rosia Montana este tipic pentru situatia dilematica in care o sansa pare sa insemne, in acelasi timp, si o pierdere ireparabila. In asemenea conditii, adaugand si banii injectati in portmoneul guvernamental si scursi de acolo fara a crea sentimentul ca au ajuns la populatie, nu este de mirare ca lumea asteapta oarecum la panda, cu urechile ciulite si crispata, gata sa o ia la fuga si sa se salveze, aceasta poveste care incepe cu mari promisiuni salvatoare si care nu se stie cum s-ar putea termina.
