Decizia anuntata saptamana trecuta de a restitui omului de afaceri C. Constanda terenul din Satul francez si, prin aceasta, a-l face sa renunte la pretentiile pe care le avea asupra parcului "Gradina Bordei" este o adevarata victorie a grupului civic care s-a constituit pentru a rezista la instrainarea spatiului public si la agresiunea impotriva mediului inconjurator pe care ridicarea oricarui fel de constructii ar fi constituit-o, intr-un loc exclusiv rezervat agrementului public si prezervarii naturii, atat de amenintata in Bucurestii nostri. Oricine este obligat sa recunoasca meritul primarului sectorului 1, Andrei Chiliman, care a luptat cu toata energia impotriva unei decizii pe care Consiliul Municipiului Bucuresti si primarul general Videanu le acceptasera cu usuratate.
Primaria Sectorului 1 a si anuntat un program de restaurare a parcului, devenit in ultimii ani un adevarat maidan, in asteptarea blocurilor pe care, frecandu-si mainile, promotorii imobiliari se pregateau sa le ridice. Nu cunoastem amanuntele planului de restaurare a parcului, dar ne inchipuim ce ar trebui el sa implice. Mai intai, intregul perimetru al lacului Floreasca ar trebui redat publicului, cu respectarea vegetatiei si a bazelor sportive aferente (de pilda, strandul de pe peninsula). In al doilea rand, in spiritul creatorilor interbelici ai zonei de agrement din nordul Capitalei (primarul D. Dobrescu si inginerul N. Caranfil), intregul perimetru al lacului este public. Azi, cineva care ar dori sa faca inconjurul lacului pe jos nu poate. Ciocoimea dejisto-ceausista a pus, incepand din anii cincizeci, stapanire pe un mal, construind vilele Lac I si II si clubul sportiv, acesta din urma fiind mult timp in circuit inchis. Orice s-ar intampla, tot malul lacului Floreasca trebuie sa redevina public. Iata un lucru indiscutabil. Presedintele Basescu, care a condamnat oficial la sfarsitul anului 2006 regimul comunist, ar trebui, adoptand in felul acesta o atitudine consecventa, sa renunte la "casele de protocol" si sa redea folosintei publice intregul spatiu dintre malul lacului si Bulevardul Mircea Eliade. Republica are destule palate! Ar fi nu numai o actiune in favoarea cetatenilor, dar si un prilej concret, nu numai oratoric, de a se desprinde simbolic de trecutul si de abuzul care si-a permis sa scoata din folosinta publica acea suprafata de Bucuresti. Mai departe, speram ca ecluza dintre lacurile Floreasca si Tei, deocamdata naclaita de gunoaie, sa redevina curata, ducand la o civilizare a zonei respective.
Aceasta reusita (sa speram definitiva, dar sa nu zicem hop pana n-am sarit) ar trebui sa fie un semn ca opinia publica nu e chiar o forta neglijabila in tara arbitrarului si obrazniciei. Ar trebui sa fie acceptata ideea ca orice constructie in spatiul public este interzisa (o lege in acest sens, propusa de senatorii Marius Marinescu si Ion Iliescu a fost deja votata in Senat). In plus, trebuie trecut la o actiune energica de replantare, stiindu-se ca Bucurestii, care de mult nu mai erau campioni in materie, au mai pierdut in ultimii ani o mare suprafata verde. In orasele civilizate, taierea fie si a unui singur copac este o adevarata problema de stat. La noi, ca la nimeni, s-a taiat in nestire (desi trebuie sa recunoastem ca in ultima vreme s-a petrecut o oarecare luare de constiinta in aceasta privinta). Spatiile verzi au foarte mult de recastigat, ca suprafata, in cuprinsul orasului pentru a reface ceea ce s-a pierdut. Trebuie sa fim constienti ca Bucurestii au fost odata un oras al gradinilor (se stie, pentru a lua un singur exemplu, ca Cismigiul era odinioara mai intins decat azi?). Capitala Romaniei ar trebui si ar putea sa redevina un oras-gradina.
Se invoca lipsa de locuinte si de spatii administrative in Bucuresti. Lucru perfect adevarat. Este de asemeni adevarat ca orasul nu trebuie si nu poate sa se intinda la infinit si ca suprafata construita trebuie sa aiba o anumita densitate. Dar acest lucru nu trebuie facut pe socoteala spatiului verde. Exista destule constructii industriale a caror prezenta in mijlocul orasului nu se mai justifica si unde s-ar putea construi. Exista destule case si cartiere fara valoare arhitectonica deosebita unde se poate darama si reconstrui modern. Intre zonele verzi si spatiul locuibil nu exista un raport de excludere, ci unul de complementaritate. Cei care se vor muta in noile imobile vor avea un motiv in plus s-o faca daca exista si un spatiu verde in vecinatate. Numai daca privim cu optimism si cu incredere capacitatile cetatenilor de a-si administra propriul oras, avem o sansa sa locuim intr-un spatiu urban civilizat. Alaturi de dezvoltarea transportului public, protectia spatiilor verzi garanteaza ca Bucurestii nu vor deveni iremediabil in anii urmatori metropola infernala neeuropeana care, in multe privinte, a si inceput sa fie.
Ion Vianu este scriitor
