Acum, serios, chiar vă aşteptaţi ca majoritatea PSD-ALDE să lase să zacă în închisori foştii colegi de partid? Să lase să continue să fie târâţi oamenii lor de nădejde prin faţa „jurnaliştilor-hiene“ grupaţi în faţa DNA şi a instanţelor de judecată? Nu a spus Dragnea, de câte ori a avut ocazia, despre condamnarea sa şi ale altora, că sunt nedrepte, bazate pe mărturii mincinoase? Nu a spus Tăriceanu, cui a stat să-l asculte, că DNA face poliţie politică? Cum aţi interpretat dvs., alegători cu scaun la cap, faptul că listele lor de candidaţi au fost împănate cu personaje aflate sub urmărire penală sau trimise în judecată (altfel, evident, beneficiare ale prezumţiei de nevinovăţie)?
E drept, nu au scris negru pe alb în programele electorale că vor graţia tot ce se poate şi că vor dezincrimina cele mai multe forme de abuz în serviciu. Dar nici nu ne putem declara luaţi pe nepregătite după ce, în campania electorală, USR şi PNL au spus în repetate rânduri că unul dintre obiectivele binomului PSD-ALDE este chiar amnistia şi că instalarea lor la guvernare va aduce cu sine o lungă „Marţe neagră“. Iar după ce am văzut instalat la Ministerul Justiţiei chiar pe unul dintre actorii principali ai „Marţei negre“, la ce ne-am fi putut aştepta?
Pe de altă parte, în Programul de guvernare votat în Parlament scrie, de data asta, negru pe alb: „Vom aplica de îndată deciziile CCR, [sic!] care nu au fost preluate în legislația românească și totodată vom iniția dezbateri privind adoptarea de către Parlament a Legii răspunderii magistraților, a modificării Legii răspunderii ministeriale, precum și a răspunderii celor din administrația publică“ şi „Se va realiza o analiză riguroasă la nivelul penitenciarelor care va viza elaborarea unui program de măsuri imediate de natură legislativă și administrativă. Scopul este crearea de condiții care să respecte statutul și demnitatea umană și să evite sancționarea României de către organismele internaționale“. (Astea sunt ultimele paragrafe din capitolul Justiţie, dar cunoaştem cu toţii dictonul biblic.)
De data asta avem de-a face cu ipocrizia guvernamentală. Sigur că era urgentă corectarea zecilor de articole neconstituţionale ale Codului Penal, dar asta nu presupunea neapărat scoaterea de sub incidenţa legii penale a celor mai frecvente speţe de abuz în serviciu. Sigur că încălcarea drepturilor deţinuţilor trebuie să înceteze. Dar pentru a rări populaţia închisorilor e nevoie de măsuri sistemice, care să afecteze cauzele fenomenului – măsuri pe care nu le-am văzut. Poate ar fi justificat ca adoptarea unui asemenea plan să fie însoţită de o graţiere colectivă; dar ea trebuie făcută astfel încât să excludă eliberarea condamnaţilor pentru fapte cu grad ridicat de pericol – or, în România, infracţiunile asociate funcţiei publice constituie, după cum atestă numeroase documente oficiale, o gravă ameninţare la adresa statului. Ca să nu mai vorbim că nu ştiu cum se face, dar nici Voiculescu, nici Mitrea, nici Ridzi, nici Hrebenciuc, nici vreun alt fost demnitar încarcerat nu a reclamat că ar fi deţinut în condiţii de suprapopulare.
Dar, revenind la ideea iniţială, era previzibil că, odată ajunsă la guvernare, coaliţia PSD-ALDE va face tot ce va putea pentru a limita posibilităţile de acţiune ale DNA (care, apropo, pare că după alegeri a redus producţia de dosare penale) şi ale altor instituţii care ar putea să o deranjeze. Chiar dacă, sub presiunea străzii şi a acţiunilor preşedintelui, Ministerul Justiţiei va accepta să modifice pe ici, pe colo (şi anume, prin părţile neesenţiale) textele proiectelor şi chiar dacă va accepta să renunţe la promovarea lor prin ordonanţe de urgenţă, recurgând la angajarea răspunderii (ceea ce e cam acelaşi lucru). Actuala majoritate nu se va opri, iar cele două ordonanţe de urgenţă aflate acum în dezbatere nu sunt singurele surprize neplăcute la care trebuie să ne așteptăm în urma votului din 10 decembrie.
