Ideea Rusiei de a trimite convoaie umanitare în enclavele pro-ruse din Ucraina s-a lovit de vigilența fermă a NATO și a cancelariilor occidentale. Nu de alta, dar – s-a spus – existau dovezi că sub prelatele camioanelor pornite pe calea întrajutorării celor lipsiți de mijloace fuseseră încărcate materiale provenind din uzinele de armament al statului putinian.
În asemenea condiții, ajutoarele nu puteau fi dezirabile decât pentru cei care doreau să alimenteze un climat de insurgență, și nu să caute o cale a păcii. Dar cine spune că s-ar dori cu adevărat pacea sau că orice pace ar fi mai bună decât un conflict la scenă deschisă?
Orientarea pro-occidentală a Kievului a ambalat motoarele unui nod tensional mai vechi, amintind că imperialismul rus nu s-a născut sub puterea sovietelor, chiar dacă aceasta l-a exprimat apoteotic. Era (și este) un bun prilej de a readuce în memorie testamentul politic atribuit lui Petru cel Mare, din vremea căruia Moscova țintea să ajungă la Bosfor. Într-un fel, era ca de la sine înțeles: când te socotești moștenitoarea celei de-a doua Rome, cea constantinopolitană, decretându-te urmașa ei directă, nu ai de ce crede că adevăratul Constantinopol nu s-ar cuveni să fie al tău. Moștenirea clamată în integralitatea ei – iată ideea care a animat Kremlinul până la războaiele napoleoniene, care, conducând la eșecul micului corsican, au îmbiat la redimensionarea chestiunii: de ce Balcanii da, iar Occidentul ba?! Ceea ce a urmat, deci, după al doilea război mondial și ca un simplu început în raport cu proiectul stalinist al revoluției socialiste universale – despre care a scris cărți copioase fostul spion rus Victor Suvorov – a fost avansul masiv spre Vest; atât cât s-a putut.
Prăbușirea URSS în vremea lui Gorbaciov și formarea CSI au însemnat un seism social și politic, dar nu au afectat esențial proiectele de mare putere ale dirigenților de la Kremlin. Sub Putin și Medvedev – adică tot sub Putin – întâile mutări într-o dinamică recuperatoare s-au produs alert și cu relativ succes: pacificarea Ceceniei, punerea cu botul pe labe a Georgiei… Și astfel, recuperarea Ucrainei, a Moldovei și a statelor baltice au ajuns în prim-plan. Nu este vorba doar despre atât. În virtutea precedentelor diplomatice reci și a declarațiilor Bucureștiului pe tema orientării politice a Kievului către UE, România s-a trezit și ea pe lista statelor spre care ochiul lui Putin privește cu răceală, ridicând iritat din sprâncene. Dincolo de retoricile dâmbovițene, de astă dată neechivoce, ceea ce putea deranja era, de mai multă vreme deja, politica românească pro-NATO la Marea Neagră, recuperarea Insulei Șerpilor, instalarea scutului antirachetă pe teritoriul nostru. Destule motive serioase de a beneficia de amenințările mai mult sau mai puțin voalate survenite de pe malurile Nevei.
Atent la propriile interese, Occidentul a luat poziție la aceste evoluții care, mărginindu-se la războaie din cuvinte aici, s-au dovedit lupte armate și înstrăinări de teritorii în Ucraina însăși. Sancțiunile și summit-urile care au început să se succeadă destul de alert sunt sabotate însă nu doar de interesele strategice (nevoia de gaz rusesc), ci și de protocolul luării deciziilor în Europa tuturor diversităților și a diferitelor resurse de putere.
Deocamdată, șeful Externelor ruse, dl Serghei Lavrov, a anunțat că Rusia va trimite un nou convoi umanitar către răzvrătiții pro-ruși, pentru ca Occidentul și opinia publică mondială să nu mai poată obiecta că nu s-a anunțat din vreme această intenție. Între timp, nu departe de Marea Azov, mai multe zeci de tancuri rusești au încercat să pătrundă pe teritoriul ucrainean, fiind întâmpinate însă activ de anumite forțe armate ucrainene. Intenția vădită era aceea de a se deschide un nou front de luptă, în sud-est de astă dată. Și asta chiar în timp ce cancelarul Germaniei, Angela Merkel, propune stăruitor părților implicate un armistițiu bilateral. La noi, premierul Victor Ponta promite ca la viitorul summit NATO, programat chiar pentru săptămâna care vine, să solicite o prezență mai consistentă a Alianței pe flancul ei răsăritean; se înțelege că și în România. Și asta, în condițiile în care nici angajamentele luate până acum de România – în primul rând cel referitor la bugetul Apărării – nu par să fi fost respectate în totalitate.
În aceste condiții, spre ce evoluează integrarea noastră în structurile occidentale? Către o prezență militară a NATO consolidată prin stabilire de noi baze pe teritoriul României? Către o refinanțare a armatei proprii și o reelaborare mai temeinică a politicilor noastre de apărare? Ori către o retorică de frecvență sporită și cu tonalități mai acute, spre a simula mai convingător implicarea în interesul național de asigurare a securității colective? Cum anul este unul prin excelență electoral, se prea poate ca totul să continue prin reprize de teatru de umbre pe cearșafuri improvizate în spațiul public…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai.
