Cât de vie mai este, zilele acestea, viziunea care a condus odinioară la crearea instituţiilor comune europene? La văzul antipatiilor abia voalate şi neîncrederii generale dintre liderii unor mari state europene, evidente cu ocazia recentelor summit-uri de criză ale UE, se poate concluziona că acea viziune a dispărut.
A apărut în schimb o Europă împărţită în două clase – clasa zonei euro şi clasa statelor care sunt poftite în faţa uşii atunci când se iau decizii cruciale pentru toţi. Ţări mici ca Luxemburg sau Slovacia contează astăzi, graţie monedei unice pe care au adoptat-o, mai mult decât state membre mari precum Marea Britanie sau Polonia. Săptămâni întregi, Franţa şi Germania s-au certat pe rolul Băncii Centrale Europene în soluţionarea crizei, pe măsurile de suplimentare a fondului european de stabilitate financiară (EFSF) şi au obiectat la varii eforturi de salvare a Greciei. Duopolul franco-german, botezat mai nou „Merkozy” de către presă, şi-a zâmbit zeflemitor când a venit vorba de capacitatea lui Silvio Berlusconi de a salva Italia de la dezastrul economico-financiar, pe când David Cameron nu a avut parte nici măcar de atât: premierului principalului stat occidental al Uniunii din afara zonei euro Sarkozy i-a retezat-o scurt, enunţând că ar fi cazul să-şi ţină gura în chestiunea crizei monedei unice, deşi banii britanicilor vor fi cât se poate de bineveniţi în vederea creşterii fondului de salvare european.
Euro, principalul pilon al integrării europene, s-a dovedit clădit pe un fundament bolnav. În loc să constituie baza pentru o economie comună europeană, moneda unică a aruncat întreaga UE într-o criză fără precedent – inclusiv una de legitimitate. A adunat laolaltă 17 state cu situaţii şi nevoi economico-financiare cât se poate de diferite, fără ca în prealabil să fi existat reflecţii, darămite dezbateri serioase pe tema sustenabilităţii acestui proiect. Toată lumea s-a aşteptat, într-o dulce naivitate, ca discrepanţele uriaşe dintre ţările creditoare, puternic industrializate, şi noii membri mai strâmtoraţi şi cu economii bazate preponderent pe consum să dispară miraculos în faţa transcendentei virtuţi a integrării europene. Gravitaţia economică a ajuns sfidată rapid după primul val de adoptare a monedei unice, dat fiind că majoritatea ţărilor care au urmat şi-au peticit deficitele bugetare cu un adevărat dezmăţ al creditării – considerată aparent un bonus pentru a fi ajuns în zona euro. În Franţa şi Germania, nimeni nu s-a sinchisit să pună băncilor şi companiilor de investiţii întrebări incomode despre economiile sau primele de pensie ale deponenţilor, ajunse curând plasate via fonduri speculative sau de pensii în companii cât se poate de dubioase din Grecia, Irlanda sau Spania.
Condominiul franco-german, care pe pârghia Băncii Centrale Europene s-a demonstrat un supervizor atât de lax al monedei unice, nu a căzut nici acum de acord asupra tuturor măsurilor din pachetul de salvare a euro, acestea urmând a fi stabilite abia până în decembrie. Deşi au intrat adânc în fundătură, eurocraţii încă mai sunt convinşi că direcţia pe care au apucat-o este cea bună – Comisia, BCE şi duoul „Merkozy” semnalându-şi deja entuziasmul faţă de ideea federalismului fiscal. Rezerve în privinţa plasării frâielor unei guvernări economice în mâinile aceloraşi elite birocratice care au eşuat atât de lamentabil în managementul crizei monedei unice nu par să existe. Se va considera, aşadar, că în afara insignifiantului grup al eternilor nemulţumiţi, cetăţenii Europei vor continua să înghită medicaţia prescrisă.
În ultimele şase decenii, nici o ţară nu a reuşit să bulverseze afacerile bătrânului continent mai mult ca entitatea numită Uniunea Europeană, a cărei misiune constă preponderent din anihilarea suveranităţii naţionale. Este greu de înţeles de ce moneda unică ar avea mai multă legitimitate decât, să zicem, Liga Naţiunilor – înfiinţată la sfârşitul primului război mondial în scopuri eminamente paşnice, mai exact în vederea rezolvării pe cale diplomatică a disputelor dintre naţiuni şi îmbunătăţirii prosperităţii mondiale. Măcar liderii de atunci au fost cât se poate de conştienţi de dificultatea misiunii lor, dată fiind existenţa unei Germanii abia învinse şi încă neîmpăcate cu gândul înfrângerii ei. Planurile Ligii au eşuat însă ca urmare a unei avalanşe de evenimente – revoluţia din Rusia, autoizolarea SUA, spectrul marii depresiuni. Menţinerea etalonului aur a constituit apoi acea greşeală uriaşă care a împins milioane de europeni în braţele unor dictatori marţiali. Franţa şi SUA au refuzat să stimuleze economia zonei cu o parte din rezervele lor de aur, dând de înţeles că ţările cu deficit nu au decât să ducă greul poverii. În prezent, destui analişti văd o serie de paralele cu trecutul¸ în special cu privire la insistenţele Berlinului ca „păcătoşii” din zona euro să treacă printr-o lungă perioadă de austeritate, privaţi de stimuli economici din partea Germaniei sau a celorlalţi parteneri.
România, cea de-a şaptea ţară ca mărime din UE, a jucat, zilele trecute, un rol extrem de minor comparativ cu cel deţinut în perioada anilor 1930. Atunci, când dictaturile încă mai păreau să poată fi zădărnicite, Nicolae Titulescu a fost neobosit în a-i sfătui pe est-europeni să se pregătească pentru furtunile ce vor veni. În ultimul timp, Traian Băsescu a menţionat ideea unităţii europene mai des ca oricare alt şef de stat din UE. Îndrăznesc să întreb cât de util mai poate fi un asemenea deziderat în condiţiile acrimoniei „Merkozy” faţă de membri mai puţin importanţi ai UE? Săptămâna trecută, Uniunea a avut parte de repetate summit-uri de criză, de aferentele ocazii pentru fotografii de grup ale unor lideri care se dispreţuiesc şi, într-un final, de un plan de salvare profund ipocrit. Pentru că, de fapt şi de drept, s-au salvat băncile şi restul creditorilor Greciei, nicidecum cetăţenii eleni sau economia ţării. În prezent, Europa nu se află, din păcate, pe mâini prea bune.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
