Admit că m-a surprins modul în care Victor Ponta doreşte să-şi facă intrarea pe scena politică europeană – călare pe valul cabalelor politice dâmboviţene. Un premier judicios ar fi optat pentru un curs mai prudent. Şi-ar fi programat debutul abia după încheierea mandatului de tranziţie şi cu o brumă de realizări la activ¸ încercând între timp să demonstreze că este un susţinător ferm al obiectivelor europene în materie de bună guvernanţă şi reforme.
Deocamdată, după mai bine de o lună în fruntea Guvernului, Ponta se poate lăuda doar cu dezastrele Grăjdan şi Mang, cu plimbări de campanie prin ţară, verbiaje televizate şi înlocuirea tuturor şefilor de instituţii, nicidecum cu vreo măsură economică, fie ea şi insignifiantă. Iar în actualele vremuri de criză, când nu doar zona euro, ci întregul proiect european se află pe punctul de a se prăbuşi şi starea de nervozitate a liderilor occidentali atinge cote maxime, nimeni nu are chef de un neofit care încă nu a aflat că entitatea politică denominată Consiliu European este un organism interstatal, nu interguvernamental, aşa cum ne tot repetă domnul Ponta.
Indiferent de rezultatul scrutinului elen şi viitorul Greciei în sau în afara UE, dezastrul declanşat de această ţară în sistemul financiar european nu mai poate fi atenuat. În actualul poker european, Germania joacă de luni bune la risc şi cu o miză extrem de mare, refuzând până acum toate propunerile care au vizat oprirea dominoului destrămării zonei euro. Ca atare, premierul spaniol Mariano Rajoy îşi încuraja, zilele trecute, ministrul de Finanţe, aflat în toiul negocierilor dedicate bailout-ului băncilor iberice, cu următorul SMS: „Rezistaţi.
Dacă ei nu cedează, totul se va prăbuşi”. Ruleta rusească politică pare astăzi la ordinea zilei în Europa – Rajoy încercând să forţeze, prin SMS-ul cu pricina, un bailout acceptabil orgoliului naţional. Deşi ulterior premierul a prezentat recapitalizarea băncilor spaniole cu 100 miliarde de euro de la UE ca pe o victorie, spaniolii sunt departe de a fi convinşi că această finanţare, în baza căreia fiecare locuitor al ţării s-a trezit cu o datorie de 15.000 de euro pe cap, este o mană cerească, drept care controversa pe această temă continuă neabătut.
Victor Ponta este prea tânăr pentru a cunoaşte istoricul şi dedesubturile Consiliilor Europene. Helmut Kohl şi François Mitterrand, bunăoară, au avut parte de destule capricii, ca să nu spun sfidări elene, printre altele şi în disputa despre numele Macedoniei. Dacă premierul român crede că acum este momentul pentru a trata liderii europeni cu o nouă doză de cabaret politic balcanic, mă tem că va avea parte de surprize extrem de neplăcute.
În meschina dispută despre participarea la summituri declanşată de Ponta în toiul unei crize fără precedent în Europa, liderii UE vor ţine, mai mult sau mai puţin discret şi indiferent de culoarea lor politică, partea preşedintelui. Motivul este simplu: premierul a eludat în această chestiune arbitrajul Curţii Constituţionale, iar fără un verdict favorabil al acesteia legitimitatea sa la masa Consiliului European este zero. Nimic nu trece, din punct de vedere al liderilor occidentali, peste Constituţia unei ţări şi, în caz de disensiuni sau ambiguităţi, peste arbitrajul Curţii Constituţionale. Stratageme ieftine de genul unei recomandări sau declaraţii adoptate de noua majoritate parlamentară nu ţin pe scena europeană. Ponta ar fi bine sfătuit să nu exporte mahalaua politică dâmboviţeană la Bruxelles, altfel se va trezi nu doar tratat cu desconsiderare, ci, eventual, chiar responsabil de o nouă izolare a României.
Traian Băsescu este între timp nu doar unul dintre liderii cei mai experimentaţi prezenţi la Consiliile Europene, ci şi unul bine văzut – în special datorită poziţiei adoptate în chestiunea Schengen, asupra căreia România a insistat sobru, dar nu excesiv sau isteric. Deşi problema este una dureroasă pentru România, Băsescu nu a făcut tapajul particular altor lideri est-europeni – vezi dificultăţile create, de-a lungul anilor, de Vaclav Klaus, Viktor Orbán sau defunctul Lech Kaczynski în cadrul multor reuniuni. Aprecierea de care Băsescu se bucură astăzi în rândul liderilor europeni este una muncită din greu şi meritată. Victor Ponta trebuie să şi-o câştige mai întâi, nu în ultimul rând prin predictibilitate. Pentru Bruxelles şi mai-marii Europei, nimic nu este mai agasant decât un lider balcanic impredictibil, capabil de întoarceri de 180 de grade când ţi-e lumea mai dragă.
La recentul summit al „prietenilor coeziunii” la Bucureşti a participat şi preşedintele Comisiei Europene – probabil pentru a sonda cu această ocazie şi situaţia din România după o relativ lungă instabilitate politică. Până la aderarea ţării la UE, José Manuel Barroso nu s-a prea sinchisit însă de pleiada problemelor şi deficienţelor ei, care au determinat în schimb politicieni de anvergură precum suedezul Carl Bildt să solicite explicit neacceptarea unor candidaţi atât de nepregătiţi pe viitor. Fireşte că nici Băsescu şi nici Ponta nu pot admite că evaluarea lui Bildt a fost, de fapt, absolut corectă, dar consecinţele aderării pripite sunt astăzi manifeste, România demonstrându-se incapabilă să absoarbă fondurile europene aflate la dispoziţie, deşi are disperată nevoie de ele. Atât preşedintele, cât şi premierul par a se fi resemnat între timp şi cu menţinerea MCV, pe care guvernul USL l-ar dori însă diluat substanţial.
Greu de apreciat care ar putea fi demersurile prin care Guvernul Ponta speră să atingă acest deziderat. Deocamdată cel puţin nu dispune de cohortele de experţi de imagine care au însoţit guvernarea Năstase şi despre care fostul comisar european Frits Bolkestein obişnuia să spună că au fost, de fapt, adevăraţii autori ai aderării României la UE. Cum la capitolul imagine şi status în plan european Monica Macovei îi depăşeşte net pe toţi membrii guvernului USL laolaltă, premierului nu i-ar strica defel să o invite la o cafea şi discuţii la Palatul Victoria, dacă tot vrea să-i convingă pe Barroso şi Van Rompuy de bunele sale intenţii. Gestul ar linişti liderii europeni în mult mai mare măsură decât toate asigurările pe care Ponta ar apuca să le bâiguie la un summit dedicat evitării în ceasul al doisprezecelea a unui veritabil cataclism financiar.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre Româ-nia este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
