Initiativa presedintelui Traian Basescu de a institui o comisie pentru elaborarea unei strategii energetice a Romaniei si de a include tema, inclusiv chestiunea desecretizarii contractelor din domeniu, pe agenda Consiliului Suprem de Aparare a Tarii poate fi abordata, desigur, si din perspectiva conflictului de interese dintre firme autohtone si companii straine, a rafuielilor dintre „baietii isteti”, politicieni de diverse culori care nu de florile marului le sustin, sau chiar a ostilitatilor dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria, a caror cronica a facut sa curga in ultimul an atata cerneala. Tema este insa mult prea grava pentru a fi redusa doar la impactul ei imediat: garantarea pe termen lung a necesarului in materie de energie constituie astazi, pe toate meridianele, un domeniu predilect al gandirii strategice.
La activul acestei veritabile dominante a politicii mondiale se inscriu, printre altele, cele doua crize ale petrolului (1973, 1979/1980), razboaiele din Irak (cel de-al treilea, pornit si pierdut de SUA in numele „democratizarii” Orientului Apropiat, se transforma pe zi ce trece in razboi civil), dar si fapte de mai mica anvergura, cel putin in aparenta, cum ar fi procesul Yukos, soldat pentru fostul magnat Mihail Hodorkovski cu noua ani de puscarie, iar pentru Rusia, cu redobandirea controlului asupra resurselor sale energetice; sau angajarea fostului cancelar Gerhard Schroder pe post de consilier la concernul Gazprom; sau proiectul ruso-german al conductei de gaz prin Marea Baltica si protestele Poloniei, pe care traseul o ocoleste, desi tare si-ar fi dorit sa poata umbla pe la robinete; sau scandalosul veto al Poloniei de la recentul summit energetic UE-Rusia, expresie a aceleiasi pretentii de mai multa spuza pe turta proprie la tratativele pentru incheierea unui nou acord; sau moartea fostului agent KGB Alexandr Litvinenko; sau razboiul mediatic al miliardarului Boris Berezovski impotriva lui Vladimir Putin; sau…
Voci de Casandra spun ca astfel de evenimente sunt doar o palida premonitie a crizei energetice catre care omenirea se precipita in mod fatal. Dupa estimarile actuale, consumul global de energie va creste intre anii 2003 si 2030 cu 52%, pana la echivalentul a 16,3 gigatone de petrol. Principala sursa (83%) vor ramane insa si in viitoarele doua-trei decenii tot combustibilii fosili Ð petrolul, gazele naturale, carbunii Ð, cu mentiunea ca, rezervele de petrol si de gaze fiind limitate, se asteapta ca intre anii 2020 si 2030 (asa-zisul peak-oil) productia sa inceapa sa scada. Ceea ce va duce, inevitabil, la cresterea preturilor si la ascutirea tensiunilor si conflictelor aferente (spre edificare: scumpirea cu 1 $ a petrolului Ð pretul pe baril a crescut de la 3 $ in 1973 la aproape 79 $ in august 2006 Ð greveaza anual economia lumii cu 31 miliarde $!), mai ales ca petrolul, usor de prelucrat si de transportat, si care in prezent asigura 36,4% din necesarul de energie, este deocamdata de neinlocuit. Si exista slabe sperante ca sursele alternative de energie Ð hidraulica, eoliana, solara, a mareelor, geotermala s.a. Ð sa atinga o eficienta care ar permite trecerea fara convulsii peste anii de reducere drastica a productiei de petrol. Drept care glasurile pesimiste prorocesc sfarsitul agriculturii intensive, dependente de mecanizare si chimizare, valuri de foamete cu sute de milioane de victime, migratii, razboaie si alte asemenea catastrofe. Cat despre controversata energie nucleara, ea are in prezent un aport total modest si nici nu promite cresteri semnificative, chiar daca pana si intr-o tara ca Germania, unde pe vremea guvernarii ecologistilor s-a hotarat renuntarea treptata la centralele atomo-electrice, se cere, mai nou, tot mai insistent sa se revina asupra acestei decizii.
Solutia, daca exista vreuna, consta in reducerea consumurilor specifice, rationalizarea proceselor tehnologice, renuntarea la ramurile cu un consum intensiv de energie, eliminarea transporturilor excesive, orientarea spre agricultura biologica, utilizarea chibzuita a resurselor proprii si reducerea consecventa a dependentei energetice. O asemenea strategie, clar definita si urmarita cu consecventa, ar fi, desigur, salutara si in cazul Romaniei.
