Un scandal eşuat al ultimelor zile a fost cel legat de licitaţia documentelor cioraniene. El se dovedeşte semnificativ întâi pentru că era unul dintre puţinele dezbateri care vizează în aceste zile cultura română. (Cele despre scriitori delatori la Securitate fac, de fapt, parte din ciclul dezvăluirilor timide despre poliţia politică din vremea dictaturii.) În al doilea rând, pentru că literele române erau, de astă dată, angajate într-un sens valorizator, elogios, nu pentru a le diminua sau denigra. Apoi, pentru că se aducea în discuţie – chiar cu prilejul centenarului naşterii – moştenirea literară a unui eseist născut în Carpaţi, dar cotat foarte sus în gândirea europeană: E.M. Cioran.
Nu rămânea de neglijat nici relevanţa poziţionărilor într-o discuţie mai veche, niciodată tranşată: care este rolul statu-lui în raport cu cultura ţării pe care o gu-vernează? Şi cum îşi pot apăra cetăţe-nii, în afara intervenţiilor statului, dreptul la prezervarea în folos public a patrimoniului cultural fragil (adică a ceea ce nu are capacitatea pietrei de a înfrunta timpul, a culturii pe materiale mai perisabile şi chiar a instituţiilor tradiţionale lipsite de materialitate, precum dansul, chiuiturile sau… doina cu noduri)?
În reconstituirea oferită publicului pe un ton nu lipsit de reproşuri, dl Gabriel Liiceanu, care a restituit opera cioraniană pieţei de carte de la noi după 1989, precizează că setul de documente şi manuscrise scos la licitaţie a aparţinut familiei fratelui scriitorului, Aurel (Relu) Cioran, fiind destinat iniţial donării către Biblioteca Astra din Sibiu.
După decesul lui E.M. Cioran în 1995, o anume ezitare l-a împiedicat pe fratele eseistului să ducă la îndeplinire ceea ce mărturisise că intenţiona să facă, pentru ca astăzi „pachetul cioranian” să fie scos la licitaţie. Dl Liiceanu, care împrumutase pentru o vreme, încă din primii ani de după schimbarea de regim, conţinutul setului – posedând şi xeroxuri după originale -, şi-a exprimat cu voce tare regretul că intenţia iniţială a fost abandonată. S-a reproşat, în schimb, Ministerului Culturii o lipsă flagrantă de interes pentru recuperarea de către statul român a moştenirii cioraniene care viza, de fapt, numai prima parte din viaţa şi activitatea gânditorului, cea exprimată în limba română. În fine, tranşarea spectaculară, în ultima clipă, a vânzării de către omul de afaceri (din România) George Brăiloiu, cu intenţia de a dărui statului nostru obiectul achiziţiei, a adus un deznodământ neaşteptat afacerii, chiar dacă nu a şi răspuns întrebărilor iscate cu prilejul licitaţiei.
În principiu, locul operei autorilor români pare să fie acasă. Dar, pe de o parte, Cioran a plecat benevol în străinătate (nu spun în exil, pentru că, la data plecării lui din ţară, exilul nu era un imperativ, comuniştii nu veniseră încă la putere), iar pe de alta, dintre toţi autorii români, el a fost cel mai drastic în judecarea românilor şi a ţării lor. „Neantul valah”, „un popor care n-are istorie”, „o ţară de chiulangii”, „o mie de ani de sub-istorie” sunt numai câteva dintre sarcasmele adresate unei naţiuni cu nimic mai bune sau mai rele decât altele, despre care el însuşi, pe vremea marilor sale elanuri extremiste, credea că e posibil şi oportun să încerce o… „schimbare la faţă”. Se adaugă la acestea consecvenţa cu care criticul chiulangiilor a… chiulit o viaţă, la Paris, dezinteresându-se nu doar de slujbe şi câştigarea propriei existenţe, ci şi de relieful social personal, preferând marginalitatea.
Iată deci mai multe motive pentru a neglija – în acord cu dorinţa de periferi-zare proprie autorului – punerea în vân-zare a documentelor cioraniene, cu atât mai mult cu cât licitaţia a coincis şi cu centenarul naşterii cioraniene, prilej de encomiastică şi de muzealitate dezlănţuită, în general. Oricum ar fi privită, licitaţia a stabilit cu claritate o cotă de piaţă a autorului din perioada românească de creaţie, semnalând o creştere, şi nu o diminuare a interesului faţă de opera lui timpurie şi de biografia lui.
Rămân întrebările dinainte: trebuia sau nu trebuia să se implice Ministerul Culturii în recuperările cioraniene? De ce am cere oficialilor mai mult patriotism dezinteresat decât familiei lui Cio-ran? Este de reproşat licitaţia, în condiţiile în care România traversează o criză economică prelungită care loveşte mai ales în oame-nii de vârsta a treia, neajutoraţi şi fără resurse, cum este văduva lui Relu Cioran? Ce era de preferat: să aducem acasă manuscrisele cioraniene, ţinându-le la dis-poziţia unor autorităţi indolente, sau să le lăsăm să circule în lume, spo-rind interesul şi faima universală a autorului? În ce este de investit mai mult capital public şi privat: în cultura vie sau în reminiscenţele muzeale? Se cu-vine respectată dorinţa cioraniană de marginalitate sau trebuie transformat autorul într-un personaj central omagiat oficial?
Fiecare dintre noi este invitat să răspundă după cum socoteşte mai potrivit.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
