De vreun an incoace, tot mai tare, am intinerit din nou. Iar e ca pe vremea studentiei, cand practicam o economie individuala paradoxala. Sa ma explic. Daca, de pilda, era un film grozav in oras si nu aveam cei 3 lei disponibili – in anii ‘80 nu era mare filosofie sa fii student fara macar 3 lei prin buzunare –, atunci ramaneam sa citesc sau incercam o plimbare lunga cu un amic pus pe vorba, iar seara sau la intoarcere retineam ca, pe langa beneficiile cititului ori ale peregrinarii, castigasem (economisindu-i) 3 lei. Sigur, suma poate parea irelevanta, dar in serile de sambata, cand colegii mai inlesniti ieseau la restaurant si trageau un chef zdravan, nefacand la fel si aplicand morala mea pragmatic-stoica, obtineam castiguri mult mai insemnate, de cel putin 100-200 lei. Ei bine, economia mea intemeiata pe valoarea castigului adus de minus-consum, pusa sub semnul minus-profitului (dar, sa fiu bine inteles, nu si a profitului minus!), dezastruoasa la scara nationala, prin consecintele ei generalizabile, pentru productie si desfacere, aducatoare de ruina si falimente, semn evident al crizei, ramane, in plan personal, o solutie viabila, aducatoare de foloase consistente in materie de sanatate (dieta atenta, mai degraba ecologica) si morala (cumpatare, abandonare a consumismului hedonic si redescoperire a stoicismului). Ea te face sa cheltuiesti doar cat ai si sa eviti sa arunci in vant ce nu ai (imprumutandu-te), dovada de realism in chiverniseala propriilor standarde economice; dar iti aduce, in plus, si satisfactia bravurii, in loc sa te lase etern posac si baltind in depresie.
Adevarul este ca acest mod oarecum intelept de a fi nu e totusi chiar pe placul meu. Cum spuneam, prea imi aminteste de tineretea marcata de destule nevoi, pe care, oricum, nu o pot uita din cauza lumbago-ului. Pe de alta parte insa, ma intreb de ce Guvernul Romaniei, care oricum lasa firmele mici si mijlocii sa se prapadeasca, preferand sa scuteasca de taxe si sa ofere amanari numai pe seama colosilor definitiv compromisi si imprumutand doar ca sa le dea tot celor ce au oricum, de ce, zic, nu incearca ceva similar… Reducand cheltuielile neproductive, o particica din treaba ar fi facuta; cu conditia pomparii de resurse in zona productiei cu debusee pe piata.
E, oare, chiar atat de greu de priceput ca imprumuturile fara relansare investitionala inseamna saparea unei gropi tot mai adanci pe seama vietii noastre in viitor? Desigur, daca guvernele s-ar face dupa criteriul pragmatic al meritului si eficientei in gasirea de solutii, si nu dupa cumetrii si fratii de cruce, probabil ca aceasta chestiune ar sta mai mult in atentia membrilor Cabinetului. Dar lucrurile se anunta deja in linia trecutului care ne-a inglodat pana la brau in datorii sterile. Emil Boc al IV-lea – daca numar bine – a spus clar ca programul lui de guvernare este tot cel din 2008. Desigur, aceiasi oameni nu pot gandi la aceleasi probleme decat la fel. Aici, singurul exemplu contrar din politica romaneasca
Ce-mi vine pe moment in gand este Iliescu al II-lea. Pana si el a inteles, in 2000, ca s-a incheiat gorbaciovismul post festum de pana in 1996 si ca are de mutat caruta mai in fata. Urmarea a fost ca au inceput demersurile de europenizare structurala a tarii, negocierile cu UE, retorica proeuropeana a lui Nastase si tranzactiile lui Ioan Rus pentru ridicarea vizei romanilor in spatiul Schengen. Multe lucruri nu mi-au placut in baronizarea pesedista a tarii si politica de pomeni pe seama populatiei ("cornul si laptele" etc.), menita sa substituie eficienta relansarii economice si sa asigure fatada populista baronizarii tarii. Dar asta nu pot sa nu o recunosc: batranul utecist, convertit la schimbare, Bunicuta insasi, a stiut sa renunte la cate ceva din parul de lup de pe spate, imbracand straie "nemtesti" (cum se spunea pe vremuri).
Nici un semn insa nu vine dinspre Emil Boc ca si-ar fi schimbat "look"-ul politic. Ba, dimpotriva, cu un vot negativ al Parlamentului la bord, el apare si anunta ca tintele noului program de guvernare sunt tot cele din 2008. Admirandu-i imperturbabila consecventa, ma intreb daca nu ar fi posibil totusi, de asta data, ca noul Cabinet sa opuna adancirii crizei altceva decat asemenea calitati individuale de premier. Un plus de competenta, ceva mai mult decat Programul – nefunctional – "Prima Casa", resuscitarea, fie si gura la gura, a initiativelor bastinase in materie de afaceri, mai putine asumari de raspundere si o mai accentuata respectare a cursului procedural normal ar face infinit mai mult bine decat batosenia martiala intr-ale respectarii vechilor angajamente. Anii nu stau pe loc, 2010 nu mai este 2008, intre timp au avut loc noi alegeri, noi evenimente politice, noi dinamici economice, iar asteptarile sunt mult crescute. La fel si nerabdarea.
Incurajand – prin paralizie, incetineala sau sictir – comportamentele economice studentesc-stoice, de mutare a maruntisului dintr-un buzunar intr-altul, in ritm de tropotit pe loc, starea generala de bine a natiunii recesionate nu va creste, e sigur!
