Daca azi Romania nu e guvernata de un fiu al lui Ceausescu, precum Siria sau Coreea de Nord de fii ai tatilor lor, si am fost in situatia de a alege liber intre doi rezidenti in casele de protocol foste ale partidului e datorita prabusirii comunismului in intreaga Europa de Est. Tot asa cum comunismul a venit impus din afara, tot asa a si cazut, cu o contributie mica, desi indispensabila, de la noi. Daca Gorbaciov nu hotara sa nu se mai amestece in Europa de Est, daca ungurii nu deschideau granita cu Austria, daca nemtii nu liberalizau trecerea Zidului, orice am fi facut noi ramanea in van. Comunizarea Romaniei, spre deosebire de cea a Poloniei, reusise. In afara de o mana de oameni sechestrati in domiciliile lor, ca Tökes sau Doina Cornea, majoritatea oponentilor, precum Paul Goma, fusesera expediati peste granita.
Numai plata datoriei adusese comunismul ceausist la greu. Altfel, cu cativa ani inainte, imi amintesc de nesfarsitele nunti cu dar, in care prosperitatea locuitorilor sistemului falit se revarsa in opulenta ei, indiferent de categorie profesionala. Splendoarea vietii micii burghezii comuniste ajunsese la apogeu si se manifesta prin blanuri de nutrie si pantofi de lux Guban. Popularitatea lui Ceausescu s-a prabusit doar cand a inceput sa taie din consum. Pe la finele anilor optzeci, daca faceai, ca mine, garzi de noapte unde oamenii mureau ca nu erau medicamente de baza, vedeai ca marginile regimului incepeau sa se destrame. Ca sa capeti un medicament de la farmacia spitalului pentru a prelungi viata unui pacient trebuia sa minti asupra varstei lui: batranii erau dinainte condamnati. Bunastarea socialista nu mai ajungea pentru toata lumea.
Daca viata de consum si petrecere, care e idealul romanesc, devenea de la an la an mai greu de sustinut, asta nu inseamna ca nu erau resurse de a-ti construi o viata personal decenta la finele deceniului opt. In Iasiul anilor 1986-1989 noi traiam intre Biblioteca Franceza, Biblioteca Americana si marea colectie de la Biblioteca Universitara, unde puteai citi Jung sau Teilhard de Chardin in cea mai perfecta libertate. Desi nu aveam pasaport, lucram de ani de zile cu un coleg student la medicina (intre timp un specialist international in SIDA la o universitate americana) la o carte despre psihologia artei medievale, scriind despre biserici occidentale pe care nu speram sa le vedem vreodata: aveam sa le regasesc, ca pe niste vechi cunoscuti, ani mai tarziu. Eram liberi, ca nu ne propuneam sa publicam ceea ce scriam – publicam numai recenzii. E adevarat ca se strangea latul: lectorii straini erau expulzati periodic pentru activitate antiromaneasca, de fapt fiindca duceau scrisorile disidentilor la Europa Libera. Ultimul lector american, plecand, stia ca nu ii vor mai numi un succesor si ne-a lasat fereastra deschisa ca sa invadam noaptea biblioteca si sa furam toate Orwell-urile si sa le circulam la altii. Cum fereastra era la etaj, asta n-a fost chiar simplu.
Viata de cuplu devenise o sursa de risc si de frustrare din cauza politicii demografice. In primavara anului 1989 am facut prima si ultima mea ancheta jurnalistica, despre contraceptie, in speranta vaga ca o vom putea publica in "Opinia studenteasca". Decesele prin avort septic se ridicau la cifre enorme – clinica unde ajungeau emana o asemenea duhoare incat oamenii traversau pe partea cealalta a bulevardului. Cenzura nu a permis aparitia numarului cu ancheta mea si pana la caderea regimului nu am mai reusit sa capatam aprobarea de a tipari ceva. In spitalul de psihiatrie unde eram rezident erau internate zeci de muncitoare de la fabrica locala de textile, care sufereau de depresie pentru ca de luni de zile nu li se mai plateau salariile. Regimul era falit. Noi nu aveam ce psihoterapie sa facem cu ele. Cazurile grave primeau un antidepresiv, singurul pe care il mai aveam, trimis pentru teste de o mare companie elvetiana, insotit de un afis cu un delfin care se zbenguia prin valuri. Un comprimat de Ludiomil te facea zburdalnic ca un delfin, sugera reclama, dar noi nu aveam destul Ludiomil nici pentru clinica noastra, daramite pentru tara intreaga.
Pe 22 decembrie am dat buzna in secretariatul Facultatii de Medicina, unde cele vreo zece secretare stateau tepene, intr-o tacere glaciala, si am racnit la ele sa iasa pe strada, ca daca iesim toti nu va mai fi cale de intoarcere. Nici nu au avut curajul sa priveasca in directia mea. Numai secretara-sefa m-a urmarit pe culoarul pustiu sa imi spuna sa ma linistesc sau pot provoca necazuri in cariera lui taica-meu, profesor la respectiva facultate. E cu totul simptomatic ca nu mi-a spus ca as putea avea eu necazuri: parintii nostri organizasera asa de bine lucrurile ca intreaga mizerie morala romaneasca ne era in general ambalata ca un sacrificiu al lor catre noi. De fapt, noi fusesem sacrificati, tot ce putea aduce a demnitate a noastra fusese vandut nu doar pentru prezent, ci si pentru viitor. Am mers apoi spre redactia "Opiniei", unde si alti colegi se stransesera spontan. Spre seara aveam deja primul nostru numar de cotidian scris in deplina libertate, tiparit pe hartia confiscata de la ziarul local PCR de tipografii dornici sa ajute Revolutia. Acela a fost primul meu editorial.
Bineinteles, toate astea au fost posibile pentru ca o mana de adolescenti au sarit in fata tancurilor in noaptea precedenta, dandu-ne lectia finala – ca exista un moment in care comportamentul etic si cel estetic se intalnesc intr-un gest de maxima frumusete posibila. Imi amintesc si acum de rusinea ca nu am fost printre ei, o forma acutizata a rusinii cronice de a face parte din poporul vegetal, cum frumos il numea Blandiana. Tot ce am incercat sa fac cei douazeci de ani dupa aceea a fost pentru a mai reduce din acest sentiment.
Am sarbatorit cei douazeci de ani de la Revolutie urcand pe Piramida Lunii la Teotihuacan si contempland de acolo Calea Mortilor, scaldata in soarele unui apus pasnic de decembrie. Am stat pe ultima treapta si m-am gandit la morti: la Monica Lovinescu, la Ghita Ionescu, la Adrian Marino, la Banu Radulescu, la Ticu Dumitrescu, la toti cei cu care am mers alaturi o bucata de drum acesti douazeci de ani, in timp ce oamenii normali faceau bani sau cariere. M-am gandit si la vii: suntem singura tara in care disidentii dupa 1989 au fost persecutati, nu recompensati. M-am intrebat daca ei stiu, ca mine, finalul trilogiei lui Tolkien despre inelul pierdut. Razboiul s-a terminat cu bine, iar invingatorii s-au intors acasa. Dar durerea vechilor rani in noptile lungi de singuratate e asa de mare, incat eroul isi da seama, treptat, ca nu se va putea bucura de victoria pe care a castigat-o de fapt pentru altii. Cartea se termina cu imbarcarea pentru lumea de dincolo de Portul Cenusiu. Din corabia desprinzandu-se de tarm se aud inca ultimele franturi ale petrecerii fara griji a celor ramasi pe mal. Nu ma intrebati de care parte as vrea sa fiu. stiti deja.
